- Se putea și mai rău. Nici măcar nu știu numele scârbosului. Oare și l-a spus? Tot ce pot să îmi amintesc de el este modul acela infect prin care își trecea limba peste dinți, murmură Marian și imită modul în care victima sa își făcuse gestul. Ce stele frumoase, poate dacă nu le-am mai urmări atâta am avea timpul necesar să urcăm o scară și să ne așezăm lângă ele, bulele alea de foc sunt făcute să fie văzute, nu să rămâi blocat în fața lor. Ar fi trebuit să dau la facultatea de filozofie, am mers la jurnalistică degeaba, zise băiatul și își reîncepu râsul chinuit.
Marian auzi zgomotul unor pași prin apropiere și văzu câteva lumini pierdute care se plimbau printre ramurile copacilor de la baza dealului. Se ridică domol în picioare și se prefăcu că își pune pe cap o pălărie imaginară. Se uită câteva clipe la cerșetor și îi zâmbi, însă privirea îi arăta tristețea care îi acaparase inima precum un strat gros de mucegai din care se desprindeau mici lacrimi ce voiau să se plimbe prin artere și să ajungă la ochi. Își scose inelul de pe deget, îi tremurau mâinile. Îi luă mâna cerșetorului și îți puse prețiosul în palmele murdare ale acelui om. Închise preț de o clipă ochii și murmură:
- Te rog să îl dai iubitei mele, adresa este scrisă pe interiorul lui... Îmi pare rău că am fost atât de nesimțit cu tine, aveam nevoia să mă descarc, mulțumesc că m-ai ascultat... Alexandru...
Marian își aprinse o țigară și așeză restul pachetului pe bancă. Se mai uită o secundă la acesta, scoase banii pe care îi mai avea prin buzunare și îi aruncă în același loc. Se întoarse, începu să meargă cu încetinitorul prin negura nopții și șopti:
-Nu mai am nevoie de lucrurile astea... dacă vrei sunt ale tale.
Băiatul se îndepărtă de cerșetorul care rămăsese perplex. Doar luna și stelele îi mai luminau inima obosită. Merse pe drumul plin de găuri și dintr-o dată începu să fredoneze liniștit, chiar dacă luminile și zgomotele se apropiau din ce în ce mai rapid de el:
- Mă simt pierdut prin picăturile din voci de stele. Mă uit la crucile din piatră, sunt așezate în fața unor castele de aur făcute din monedele cerșetorilor de fericire. Dragă sunt pierdut în lumea asta de nisip. Cântecul meu trebuie să rămână tăcut sau nerostit. O voce nu poate să cânte lângă o mulțime, o stea piere îngropată în carne de piatră vie... hmm...hmm. Mă simt din ce în ce mai rece în fiecare zi, vocea mea... vreau să se audă ... dar toți o vor tăcută... hmm...hmm... îmbată-mă și lasă-mă să vibrez sub lumina lunii pline...
- Ești arestat! Pune mâinile la spate! Acum! urlă un polițist la spatele lui Marian, acesta își îndreptă pistolul spre băiatul obosit. Stai să te văd! Arată-ți fața teroristule! continuă să urle acesta, iar Marian se întoarse și fu orbit câteva secunde de lanterna-buton ce era îndreptată spre ochii lui.
- Domnule de ce ați conspirat pentru a distruge țara? Cu ce v-au greșit oamenii încât ați devenit un monstru disperat după răzbunare? întrebă o reporteră aflată la dreapta polițistului, aceasta era acompaniată de un aparat de filmat care zbura prin aer și se rotea încet în jurul lor.
- Eu doar am scris un manifest, atât, iar încercați să falsificați lucruri? întrebă Marian extrem de calm, avea privirea unui om căruia nu îi mai păsa de repercursiuni.
- Cum vă permiteți? Dumneavoastră sunteți un criminal care a ucis o persoană... spuse reportera până să fie întreruptă de Marian.
- Pentru că așa vreau, l-am omorât pe ăla pentru că încerca să mă șantajeze din cauza manifestului meu. Oricum toți oamenii vor sta cu mâinile în sân, am fost doar un dobitoc care a încercat să repare ceva în lumea asta. Uită-te în jurul tău, nu ai voie să îți spui opinia, cei puternici vor aranja să manipuleze masele spre avantajul lor.
- Sună interesant ce ziceți, poate putem aranja să vă facem un show televizat unde să vă prezentați problemele, spuse reportera cu un zâmbet satisfăcut.
