Marian se apropie vioi de acei domni care sorbeau din câte un pahar de vin și râdeau de parcă ar fi câștigat fiecare câte un bilet la loterie, mulți câștigători la jocurile de noroc ajung mai săraci decât erau înainte, dar asta este partea a doua. Se așeză în mijlocul lor, începu să își dreagă vocea, aprinse o țigară făcută de el dintr-o bucată de hârtie și puțin tutun foarte ieftin, mirosea a cancer de la zeci de metri, și spuse energic:
- Băieți, am reușit! Am ajuns redactor! Nu îmi vine să cred cât noroc am putut avea... spuse băiatul aplecându-și capul în timp ce buzele nu i se puteau abține și formau un zâmbet uriaș, dacă nu îl cunoșteai ai fi putut zice că este al uni nebun închis în cămașă de forță la un ospiciu păzit de soldați înarmați cu mitraliere. Am reușit, încă nu îmi vine să cred, a trecut atâta timp... acum pot să schimb lumea sau cel puțin să încerc. Anul 2040 este al meu, va apărea în cărțile de istorie... momentul în care România a început să devină cu adevărat un stat democratic. Ah... sper că nu uitați să veniți duminică la nunta mea! tresări acesta și luă sticla de vin ascunsă sub canapea.
- Liniștește-te, ne gândeam să îți mai dăm o veste, dar în starea în care ești... îmi e teamă că inima ta va ceda, iar cei trei medici rămași în țară nu cred că vor avea timp să o repare, zise unul dintre bărbați în timp ce încerca să nu îl ia în brațe de bucurie.
- Ați terminat capitolul unde rămăsesem? întrebă Marian uimit.
Din altă cameră intră un domn care avea o pălărie de paie așezată pe părul său lung și alb, o pereche de pantaloni scurți, pe care erau desenați câțiva palmieri albaștri pe un font roșu, și o cămașă cu mâneci scurte pe care erau brodate cuvintele „Stelele sunt cele care știu cu adevărat să cânte". Acesta scoase o carte de la spate și începu să o fâlfâie cu mâna dreaptă în timp ce un zâmbet satisfăcut i se strecura în colțul gurii. Se apropie câțiva pași, îi făcu cu ochiul lui Marian și începu să vorbească cu restul grupului ca și cum ar fi purtat un discurs în fața unei mulțimi de milioane de oameni:
- Aici se află viitorul, destinul și salvarea nostră! exclamă acesta îndreptându-și degetul arătător spre cartea cu o copertă albastră. Aici se află nemurirea vocilor noastre și... bine... cred că trebuie să schimb prezentarea, începe să pară că e ceva dintr-un cult dubios, spuse bărbatul începând să aibă un râs înfundat. Să revenim cu picioarele la realitate! Manifestul nostru este gata, concepția politicii de echilibru, toți știm cât de greu ne-a fost să fim complet obiectivi, dar cred că am făcut ceva frumos... acesta deja începea să renunțe la tonul energic și să adopte unul profund, privea foile acelea ca pe un copil cu un viitor luminos în față. Oamenii nu vor mai fi nevoiți să tacă din cauza fricii de mulțimea de oi, vor apărea limite la cât de mult are voie statul să te supravegheze. Gata cu sutele de biserici făcute în locul spitalelor, cred că suntem singurii de pe pământul acesta care au astfel de probleme, de acum oamenii vor putea fi mândri că au un Dumnezeu, nu am ceva împotriva celor care nu sunt credincioși, scuze, uitasem că suntem doar noi aici și voi nu îmi veți scoate cuvintele din context. Marian, tu ai fost scânteia care ne-a reaprins speranța, cărticica aceasta e a ta, noi doar te-am ajutat. Atunci când am fost tineri am stat cu mâinile în sân... de aia s-a ajuns cum este acum... mulțumim! strigă acesta și azvârli cartea în mâinile lui Marian care nu o prinse din prima și începu să o plimbe prin aer încercând să îi calmeze zborul frenetic.
