Mi-am ars ochii

suflete secate

      Mi-am sugrumat sufletul la ora treisprezece. Îmi era greu să respir, căci făceam abstracție de lume. Îmi luasem o salopetă roșie, nu voiam să mi se vadă pata sângerie de pe piept, căci îmi mutilasem cu mare plăcere sufletul.

      Îmi luasem și o pereche de sandale albe, să nu mi se vadă păcatele. Păream o fetiță inocentă. Eu să omor pe cineva? Cum ar fi posibil? E un lucru absurd, așa mi-au spus ei, tu în schimb m-ai luat de mână. Mi-ai dezvelit sufletul din cârpele aruncate într-o genune din apropierea morții.

       L-ai scos încet, îți era frică să nu-l spargi. Nu știai că e mort, nu știai că eu, acea inocentă copilă, îmi sugrumasem sufletul. Apoi ai deschis ghiozdanul tău negru, nu-l observasem. Ai scos de acolo alte cârpe, dar printre ele vedeam ceva ciudat, roșu exact ca salopeta mea.

       Ai dezvelit ușor și ți-am văzut sufletul. Era rănit, plângea. De ce plângeai? Nu vedeai că te seci mai mult decât erai deja? De ce plângeai? Cine ți-a străpuns sufletul? M-am apropiat de tine, m-ai privit înfricoșat, de parcă așteptai să râd de tine, dar nu asta era intenția mea.

        Ți-am luat sufletul în brațe și l-am legănat ușor. Ambii stăteam așezați pe iarba verde. M-ai privit și m-ai întrebat de ce mi-am distrus sufletul, ți-am răspuns cu o întrebare. „Sufletul tău de ce e sec?". Ai râs, apoi mi-ai strâns sufletul la piept și ghici ce, l-ai înviat. În acel moment tu îmi erai Dumnezeu.

         M-am uitat la sufletul tău, deși pustiit nu observasem rana sa enormă. Îl sărutasem blajin, iar el a râs. Când m-am întors spre tine tu îmi zâmbeai chinuit, sufletul meu era străpuns de degetele tale osoase. Eram pătrunsă de o durere mai mare ca oricând. Îți văzusem chipul nefast și mă uitam la sufletul tău. Era negru și zâmbea sadic. Îmi ura o moarte plăcută.

         Ți-am aruncat sufletul înapoi, iar tu, de teamă să nu se spargă, i-ai dat drumul sufletului meu. M-am chinuit, dar nu am ajuns la timp. S-a spart. Tu mă priveai zeflemitor, eu plângeam, sufletul meu nu a fost un deșert întunecat ca al tău, deci de ce? De ce mi-am semnat singură moartea lăuntrică?

            Mi-am ucis sufletul la ora paisprezece după ceasul tău.