Mi-am ars ochii

mumă

     Eu, ție, ți-am spus cândva mamă. Cândva îți priveam chipul cu idolatrizare și mă lăsam fascinată de ochii tăi. Mă lăsam ca spicul de grâu în voia vântului. Mă uitam la tine și te îmbrățișam, credeam că lumea e perfectă, dar m-am mințit. Mamă, tu m-ai mințit!

     Îți amintești când eram mică ce-mi spuneai? Îmi cântai adesea despre faptul că viața e caldă, că fetițele mari nu plâng, dar, mamă, mă doare. Mă doare a naibii de mult și vreau să urlu! Să-mi sfâșii pielea și să-mi scot inima! Oh, stai, tu mi-ai luat-o deja, nu-i așa? Tu mi-ai luat inima, atunci ce mi se zbate frenetic în închisoarea din gheață, de ce încă mai cred în oameni?

     Maică, întoarce-te! Oare nu-i verosimil să-ți întorci spatele și să mă privești cu blândețe? Nu e. Știu, dar lasă-mă să cred în asta, lasă-mă să sper că acel chip dezgustat de atunci era o pată din imaginație. Mamă, de ce m-ai părăsit? Ți-a făcut plăcere să mă vezi suferind? Ai spus că mereu mă vei ține în brațe, ce mincinoasă erai mamă!

     Știi, după ce ai plecat, la fiecare bătaie de ușă lăsam totul baltă și așteptam să te văd în prag, să te văd cum îți scoți paltonul lung și negru, cum îmi dai curcubeul la schimb pentru acea lungă așteptare, dar de fiecare dată nu erai tu. La un moment dat îmi amintisem de monstrul de sub pat.

     L-am cuprins strâns de tot pe Astez, iepurașul de la tine și am așteptat ca tata să adoarmă. După ce i-am auzit sforăitul am coborât și m-am uitat sub pat, tot ce am găsit a fost o banală scrisoare, ani mai târziu avea să-mi scrie sentința acea foaie, dar nu atunci. Atunci eram fascinată și curioasă de conținutul lucrării și totuși o ascunsem într-un loc de încredere.

     Uitasem de ea până în clasa a șasea când dădusem întâmplător peste ea. La vremea aceea te uram, dar te-am iertat acum. Am deschis cu o imensă nerăbdare plicul albastru cu miros puternic de trandafiri, era dulce. Sosise sentința. Citeam și plângeam în hohote, era de la tine, mamă. Apoi mi-am amintit de ce credeam în copilărie și știi ce am gândit? Nu știi, îmi spuneam că monstrul de sub pat nu există, adevăratul monstru mă părăsise milenii în urmă. Numele creaturii înfricoșătoare era Mama!

      Dar te-am iertat, mamă! Ce aveam să fac, până la urmă acum stau lângă lespedea ta. Ai murit, ești fericită? Te-au făcut fericită drogurile de la care te-ai intoxicat? Ți-a plăcut să trăiești ca un om mort? Dar te-am iertat, nu-ți face griji, nu sufăr după moartea ta, pentru că pentru mine e diferit. Din partea mea ai o moarte tânără și plină de demnitate, cel puțin așa cred.

       Mamă, pentru mine, tu ai murit în urmă cu șaisprezece ani!