Mi-am ars ochii

eu

     M-am mânjit de vise. Eram murdară de ele și îmi plăcea. Mă atrăgea felul lor de a lăsa pete, urme transparente. Fiecare lucru lasă o urmă. O pată pe sufletul tău, eu mi-am lăsat multe stigme. Eu mi-am cusut singură sufletul, dar am făcut-o ca un începător.

      Eu sunt persoana care a înăbușit glasul poetului. L-am omorât, i-am smuls puterea de a scrie și l-am aruncat într-o pivniță din sufletul meu. De ce am făcut asta? Nu știu, de frică? Tremuram la chemarea lui și îmi dădeam seama că eram afonă în cuvinte. Nu le auzeam, nu le simțeam, doar eram sătulă de ele.

      Eu sunt cea care a ucis copila din ea. Nu i-am dat voie să zâmbească, cum să zâmbesc într-o asemenea societate? Ea era credulă și stupidă, trebuia să fiu matură, trebuia! Nu puteam să văd lumea prin sticlă colorată, am ochii mei, sunt negri. Și lumea e de smoală, de ce să o văd eu mai diferit?

       Eu sunt fiinţa care și-a înjurat lacrimile. De ce să cadă? Le place să sărute sucombarea? De ce să atingă mâinile mele palide și fără de putere. Lacrimile sunt o slăbiciune, cel puțin așa mi-au spus toți, dar au greșit. Slab e cel ce nu poate plânge, pentru că atunci e condamnat la un chin infernal.

         Eu sunt omul care și-a spart urechile. Auzeam adevărul, eu nu-l puteam accepta. De ce aș face asta? Nu cumva adevărul a dus la război? Nu cumva el a distrus familii și case? Da, eu vreau să fiu o marionetă! Păpușile nu au nevoie de drepturi sau obligațiuni. Da, eu vreau să fiu ghidată!

          Eu sunt fata care și-a smuls ochii. Nu-mi plăcea lumea din jur, am preferat să rămân oarbă. Pornește acum o revoltă, o să spui și tu că eu sunt un nimic? Dar lumea e atât de frumoasă în întuneric, aproape că nu văd diferența. Aceeași nepăsare sau chiar mai mare, aceleași priviri dezgustate de mine, eu le simt, nu vă îngrijorați și nu vă fie milă!

           Și după atât de mult timp, trupul meu de lemn a ruginit. Cum? Nu știu. Nu am simțit nimic, nu am sesizat căderile mele sau durerile. Mi-am cusut gura ca să nu țip. Propriul țipăt era mut. Era frumos în neștiința mea. Renunțasem la tot și mă simțeam singură, dar bine. Eram bine! Mint.

           Apoi cineva mi-a scos eșarfa din jurul ochilor și mi-a dat sticlă colorată. S-a uitat la mine și eu la acea ființă și am râs. Dar nu puteam să îl fac și auzit acest râs. Era o ființă minusculă, adorabilă, mă tachina întruna. Avea ochii negri ca mine, dar de ce vedea lumea desenată cu cretă colorată?

            Altă persoană, mai mare, aș zice de vârsta mea s-a apropiat. Mi-a scos dopurile din urechi. Mi-a spus numele ei și a zâmbit. Îmi povestea zile întregi despre cărți, iubeam cărțile. Eram toate trei într-o cameră albă, dar din descrierea ei puteam vedea ținuturi îndepărtate.

             A treia persoană care a apărut în cameră nu a zâmbit. Inima îmi ratase câteva bătăi, îl știam, de fapt îi știam pe toți trei. Dar de unde? Memoria nu coopera cu mine. Am încercat să-mi amintesc și altceva, dar n-am reușit. L-am privit pe străinul cunoscut cum se apropie nervos, frustrat și trist. Așteptam să mă lovească, nu a făcut-o.

              Mi-a scos cârpa de la gură și mi-a tăiat funiile care mă țineau de scaunul șubred. Mă ridicase încet și atunci am simțit cea mai caldă îmbrățișare. Am zâmbit și camera albă devenise o câmpie cu maci sălbatici. Dulcea lui îmbrățișare mi-a amintit de tot. Mi-a dat din nou aripi și am plâns. La pieptul lui cred că am stat o eternitate să plâng. Mi-a ridicat chipul și m-a sărutat pe frunte.

             — Să nu mai faci asta niciodată!