Mi-am ars ochii

a durut

     Te-am privit sceptic și am râs când tu îmi spuneai de cât de înspăimântătoare eram. Și totuși cum de îți este frică? Cum de mă faci să mă doară? Ți-am distrus ceva? De ce îți este frică de mine?

       Inima ta de tinichea niciodată nu m-a acceptat și acum, să-mi spui că mă iubești? Spune-mi adevărul, omule de fier! Uite-te la mine cu ochii tăi lipsiți de lumină de o culoare verzuie, dar pătați de cenușiu.

        Ai intrat nepăsător în sufletul meu și mi-ai scrijit ceea ce părea a fi iubirea, dar m-ai mințit și a durut. Știi cum m-am simțit când ochii tăi înflăcărați mă priveau amuzați și acum mă privesc înspăimântați? Unde îți sunt argumentele fatale?
  
         Mă privești atât de rănit, iar eu încep să par un om groaznic, nu-mi place, pentru că eu nu sunt ca tine! Eu... Eu sunt diferită! Nu-mi pasă că încep să-mi cadă lacrimi în fața ta și mă privești curios. Privirea ta îmi insuflă prea multă durere, eu m-am pierdut în culoarea pâlcurilor de iarbă din ochii tăi.

          Ți-ai corupt inima, corect? Ai smuls-o din piept vrând să-i arăți, probabil, lumea. Nu ai reușit! Nu ai putut să-i arăți nimic, ea a văzut doar un lucru. Unul singur, unul pe care îl vedem și la naștere, și la moarte, în orice moment al vieții.

           Cerul!

        Mereu îl vedem, indiferent unde ne aflăm. Uite-te pe tavan, închide ochii, apoi vezi albul curat de pe marea azurie. Cerul, de multe ori, și-a schimbat hainele. Închide ochii și ascultă-mă, citește-mi în suflet, vezi asta cu o putere mai mare ca orice galaxie.

         Încearcă să vezi râuri de albastru închis pe o paletă interminabilă, ascultă un ciripit atât de încântător! Mergi cu tălpile goale pe iarba umedă, bucură-te de bătaia unui vânt liniștit, apoi cazi.

          Cazi.

          Cazi.

          Cazi și nu te mai ridica. Cerul și-a pierdut albastrul cald, acum e roz. Uite-te la zmeuriu și ascultă chicotitul mării. Ridică-ți trunchiul obosit și privește un răsărit feeric, unul la malul apelor. Oceanul...

           Dar o furtună începe. Te înghite în spuma apelor, te sufoci, nu mai poți face nimic decât să te scufunzi. Ești întemnițat în propria ură. Și te trezești pe un câmp. E ciudat. E veșted, îți ridici capul. Ce vezi? Vezi cerul, el și doar el. E diferit.

           E gri, negru, roșu, e un amalgam care fumegă. Îți cobori privirea și vezi sânge. E peste tot! Țipătul tău e asurzit de altele. Soldați. Sunt cu zecile, nu, cu miile pe pământul înfometat de lichid cald și metalic. O împușcătură, alt strigat!

           — Mișcă sau mori!

          Ți-e frică? Normal că îți este! Tremuri? Ce întrebare stupidă, e război, nu ai voie să zăbovești! Aleargă, bomba e după tine. Fugi și nu privi înapoi. Îți moare iubirea? Frumos, bun venit în război. Îți ridici chipul brăzdat de lacrimi și te rogi. La ce? La cer bineînțeles! Te lasă „camarazii“ în urmă, dar tu zâmbești nebun și privești cum cerul arde.

          Deschizi larg brațele și aștepți moartea, căci ea îți aduce alinare. Dar stai! Cine crezi că o să te lase să scapi de tortură? Fix în piept, un glonț exact în locul pe care îl credeai gol. Vrei să asculți un cântec interpretat de blândele păsări sau să vezi un copac. Degeaba, te așteaptă focul morții, dar totuși nici el nu te salvează. Când ai crezut că ai murit, te trezești.

           Te mângâie cu blândețe un vânt al evoluției. Din nou te afli undeva, dar unde? Faci o întoarcere completă și începi să râzi. „Nu-i război!“ țipi cu bucurie. Ești, din nou, pe malul unor ape, din nou ocean. Și te uiți le cer. E diferit ca de fiecare dată. Culoarea caldă de roșu cu portocaliu și departe de soare un fel de mov. Zâmbești, râzi, e apusul!

          Plângi de fericire! E apusul! Cerul și-a îmbrăcat sufletul și îți zâmbește voios. El te privește mândru și oarecum plin de răni... Te gândești la trecut, la noaptea când a fost rege, apoi când a fost un artist, când a fost soldat și nu putea muri și acum... Acum când e liber și totuși căptușit, acum când el e simplu și pare un muritor, acum când e îmbrăcat într-o haină a sentimentelor și a speranței. Când doar tu îl vezi atât de vulnerabil vrei să te întrebi.

           Oare pe cer l-a durut?