Mi-am ars ochii

lacrimi de cosmos

       Probabil mă vei considera nebună când eu voi fi la ușa ta, dar crede-mă, te iubesc. Mă simt penibil, te-am făcut să te simți groaznic, iar eu m-am supărat, dar să mă ierți, nu am vrut. Nu am știut că te rănesc. Poate, poate e mai bine să mă părăsești.

        Mereu îi rănesc pe ceilalți, dar ție niciodată nu am vrut nici măcar o mică zgârietură să-ți provoc și totuși eu te-am rănit mai mult decât oricine altcineva. Eu ți-am stigmat sufletul fără să-mi pese că tu ești ca mine om. Am fost prea insistentă și ți-am rupt aripile. De ce?

          Nu știu?

          Dar acum mi-am pierdut dreptul de a zâmbi. Am pierdut totul pentru ce? O simplă întrebare care mă măcina. Eram curioasă, dar îmi făceam griji în aceeași măsură. Te-am rănit, sunt un nimeni. Și uite-mă la țărmul mării cu telefonul în mână și sufletul mort, cu picioarele goale pe un nisip rece, cu visele într-un bagaj ponosit. Unde mă îndrept?

          Nu știu...

          Și uite cum merg plângând pe spinarea pământului, mâna îmi tremură, probabil de la miile tale mesaje. Mă opresc brusc când nu mai suport și cad la pământ. Mă ridic în șezut și privesc marea. E la fel ca mine, tulbure, revoltată și plină de sentimente contradictorii.

          „Unde ești?"

          Mă cauți? De ce? Sunt un nimeni, sunt doar mareea și în același timp am trup din carne. Oare lacrimile știu că ar trebui să nu iasă? Să stea acolo în adâncul inimii mele putrezite și să piară doar pe interior. Le va fi mai bine, dar poate vor și ele să vadă lumea, să se îndrăgostească de cer, deși e imposibil pentru ele să-l iubească.

          Simt cum încep să rămân fără lacrimi, dar ele tot cad. Melodia telefonului sună de câteva minute, dar nu-mi pasă. Acum, doar acum, vreau să fiu eu cu mine însămi, să vorbesc cu o altă eu. Una mai matură, dar naivă, una mai puternică, dar slabă. Vreau să vorbesc cu o antiteză.

           Simt cum cineva se apropie, dar nu mă întorc, probabil o fi vreun câine. O mână m-a atins pe umăr și l-am putut simți. Era el. Parfumul lui bărbătesc mă îmbăta și mă făcea să nu mai fiu lucidă. Cum putea să-mi provoace o mie de stări când nici măcar nu l-am privit?

          M-am întors spre el și inima mi s-a sfâșiat. Era distrus. Ochii îi erau umflați de la plâns, erau obosiți și parcă amețea. Se uita pierdut, supărat, nervos, îngrijorat, dar cel mai important, mă privea cu iubire. Mă ridicasem la nivelul lui atunci când o lacrimă îi căzu din ochiul drept. Am șters-o și privindu-mă m-a îmbrățișat strâns încât ar fi putut sufoca pe oricine. Îl cuprinsem cu ambele brațe și începusem să plâng în hohote. Am ajuns la o singură concluzie atunci când l-am privit.

           Îl iubesc!