Mi-am ars ochii

cântec fals

     M-am îmbrăcat în scuturi de piatră, îmi era frică de tine. Mă iubeai, aveai încredere în mine, nici măcar eu nu aveam, cum ai reușit? Nu-ți înțelegeam gândirea, erai un geniu neînțeles pentru mine.

     Mi-am luat o rochiță albă, de vară, voiam să par o copilă, dar în fața ta mă simțeam prea naivă. Îmi pierdeam suflul și escaladam munți de roșeață. La un simplu mesaj deveneam atât de fragilă, căci dacă cineva m-ar fi atins atunci, m-aș fi spart în mii de cioburi colorate.

      Pe deasupra mi-am luat o jachetă, știam că o să ne plimbăm până seara târziu. Îmi era frică să mă îmbolnăvesc și nu pentru că mi-e frică de o banală răceală, ci pentru că tu, cel care îmi pictezi universul, te-ai fi îngrijorat și atunci m-ar fi durut mai mult chipul tău suferind decât o nesimțită și lamentabilă răceală.

      Am ieșit bucuroasă și coborând scările credeam că voi cădea și mă voi transforma în praf. Credeam că sunt o stea moartă care a adormit și visul e prea frumos. Tu mă așteptai jos, lângă gardul verde din preajma micului teren de joacă.

      Când m-ai observat, ai zâmbit și atunci parcă erai un zeu. Te vedeam diferit de ceilalți, inima mea era conectată la a ta, iar rațiunea știa că voi fi în siguranță, deși se împotrivise de multe ori. Am alergat mai repede și ți-am sărit în brațe. Tu m-ai prins și m-ai rotit în aer, eram fericiți, păream doi adolescenți, dar noi eram nemuritori.

      Îmi doream cu ardoare să-mi cânți versuri din inimă. Deși sunt afonă în iubire tu m-ai dirijat. Mi-ai compus cântece din nimic, probabil și marele Ceaikovski ar fi fost gelos pe măiestria ta. Ai decorat viața mea monotonă în mii de palete.

      Tu mi-ai construit scheletul sufletului, apoi i-ai pictat viața. Nici Da Vinci nu era ca tine, un pictor care își schițează fiecare operă cu aer și flori. M-ai uimit de multe ori, m-ai năucit și m-ai înălțat deasupra tuturor. Cum ai reușit?

      Am crezut că iubirea e rea, fatală chiar. O vedeam ca pe o fantasmă ireală lipsită de logică și pierdută într-o lume nenorocită. Dar tu? Tu ce ai crezut despre iubire? Ce ai crezut până la mine? Ai simțit aceeași fiori pe șira spinării? Te-ai îmbătat cu privirile mele așa cum eu m-am drogat cu privirile tale patetice?

     Oare ai simțit ce am simțit eu? Oare ai știut că te iubeam ca o nebună? M-ai făcut o nemuritoare zână cu aripile țesute din sentimente. Tu ești persoana care indiferent de ce greșeală face rămân oarbă și te iert. Te aud doar pe tine, restul sunt muți. Și totuși nu ai profitat de asta, nu m-ai trădat, ci mi-ai dăruit bomboane. Eram afonă în viață, acum cânt versurile noastre și dansez în nopțile albe.

      Am fost afonă, cândva, în iubire!

Notă: patetic/ă – conform dicționarului semnifică plin de patos, plin de sentimente.