Mi-am ars ochii

crah

      Genunea e frumoasă! Cu mâinile ei costelive îți apucă visele. Le privește amuzată ca pe un film de comedie, apoi le sparge. Abisul e descărnat, și-a smuls singur carnea de pe oase. De ce? Îi place suferința, îi aduce o stare dulce. A suferi pentru el a ajuns să fie echivalentul fericirii. O clipă ce se transformă în veacuri, iar noi ne lăsăm cuprinși de degetele gropii fără fund.

       Simți un balast pe suflet și plângi. Îți verși întreaga durere pe o pereche de ochi serafici. Ei au vreo vină că lacrimile nu știu să stea cuminți în tine? Te privești în oglindă, râzi ca un zălud și te lași în jos. Vrei să vezi Iadul? Atunci nu te arunca în țărână, rămâi pe pământ că aici trăiesc demonii. Uite-te la reflexia ta sucită, nu-i așa că demonii sunt de fapt chipurile unor îngeri?

        Toți avem parte de supliciu, dar nu toți rămânem oameni, unii suferim mutații. Uite-te acum la tine, gândește-te la omul care ai fost. Sparge-ți propria fantomă din trecut, ia acele cioburi și taie cu ele sforile din spatele tău. Ești manipulat micule om și eu am fost și sunt și voi fi.

        Eu, fata aceea crăpată din colț, am fost cândva ca tine. Aveam și eu chipul întreg, părul frumos, îmbrăcată mereu în vise, dar acum? Chipul spart, ochii smulși pentru că nu am mai vrut să văd, eu nu te aud micule călător, am urechile rupte. Acum nu mai am un păr frumos, ci smoală, curge și curge și cade pe asfalt, iar eu tușesc tot mai des propriile gânduri. Port haine ponosite, create din coșmaruri, dar și ele au fost vise, nu? Spune-mi, sunt disperată, dar știu că patul morții mă primește umil.

       Nu deveni și tu o epavă, noi suntem cele care în cele din urmă ne scufundăm în hăul vieții. Uităm că am fost cândva oameni, nu suntem demoni, stai calmă, nu suntem nici îngeri, panichează-te! Noi suntem totul și nimic. Avem o singură năzuință, vrem și noi un nume. Dar știm că numele te înlănțuiește, pentru că micule om tu nu ești liber. Un om liber face ce vrea, tu faci ce vrei? Nu, nu visa, nu mânca aburelile unor conducători manipulați la rândul lor de alții mai puternici.

        Ne spunem adesea că suntem liberi, e adevărat? Nici pe departe, libertatea e o iluzie, nu am fost niciodată liberi și nici nu vom fi. Mintea noastră e încătușată de valorile unei societăți infecte, inima de stern și standarde absurde, mult prea deplasate. Ne numim păsări, dar până și visele noastre sunt în limita societății. Geniile au fost numite cândva oameni nebuni, de ce? Pentru că mintea lor a gustat libertatea și a vrut mai mult, dar odată liber înseamnă că ai și alte aspirații, înseamă că vei zâmbi și te vei distra, cum să faci asta în societatea noastră?

         Ce e cu tine? Bun venit în societate, nu te râde, nu plânge, nu zâmbi, fii un actor, poartă o mască, rămâi subjugat. Dar există persoane ca mine și ca tine și ca mulți alții care părem închiși, dar suntem într-o continuă buclă a imaginației. Noi avem această „libertate“, noi creăm universuri, noi suntem scriitori și cititori, noi ne exprimăm cum vrem. Noi murim de sute și mii de ori și continuăm totuși să trăim.

        Noi suntem prizonierii liberi...