Mi-am ars ochii

vreau

     Mințile noastre seci sunt adevărate dureri, căci uită rădăcinile noastre și cad într-un păcat atroce. Lasă-mă să-mi sap singură groapa morții, știu că eu sunt mortul cu gust de rai și mă pot pierde în abisuri de păcat. Eu și întreaga umanitate suntem blestemul acestui tărâm sacru, căci noi respirăm și colorăm cu pensula noastră stele profane și ireale pentru acest univers distrus. Căptușeala lui îmi arde esofagul și mă sufocă, îmi scoate încet sufletul din închisoarea scheletică. Îl ia cu mâinile reci și aspre, se joacă un mileniu, apoi îl distruge. 

       Aș vrea uneori să mă trezesc căzând într-un gol sec și sumbru. Să-mi fie tăiate aripile și ele, săracele, să fie duse departe de mine și închise într-o cușcă din titan. Învelite în iederă să mă distrugă în fiecare clipă și să moară dorința lor de a zbura, de a veni la mine. Aș vrea ca fiecare pană să fie smulsă încet și pe rând, să dureze o eternitate.

         Și aș vrea eu să cad printre nori, știu că nu-mi va alina căderea, dar vreau pentru o clipă să zbier în propria cenușă și să port pantofi de nori. Vreau ca albul lor să se imprime în pielea mea smeadă, ca întreaga lume să creadă că eu nu exist. Că sunt un avion pus în funcțiune doar de dragul unei usturătoare căderi. E un supliciu să nu am parte de dorul chinuitor al cerului.

         Atunci când corpul meu va cădea vreau să ningă! Da, asta vreau. Fulgii să-mi sfâșie carnea, iar sângele ce va cădea să pară o ploaie a naturii. Să creadă ei că supremul lor cer a decis să moară. Să-și taie venele de nori și acel abastru să devină un roșu chior. Vreau asta și nu-mi pasă! Căci carnea mea va deveni o parte a zăpezii, voi îmbrățișa copii și voi lenevi pe cărări uitate de lume, voi vedea pământul mai diferit.

           Când în căderea mea absurdă voi începe să plâng, atunci aș vrea să plângă cerul cu pietre. Să-mi smulgă ochii și să-i zdrobească, ei să devină pulbere de stele, iar ei să creadă că s-a rupt universul. Visez să ating cu palma mea o piatră de cer, sunt sigură că e de azur și moale, dar totuși va comite o crimă. Nu-i nimic, rămâne inocentă când scapă lumea de blestemul meu. Eu și întreaga mea existență suntem nimicuri dulci, dar acre.

          Apoi scheletul meu să devină scrum, să ardă în bătaia vântului efemer, distrugerea mea să rămână în memoria oceanului. Căci în trupul lui va cădea fostul meu trup și sânge lui va deveni sângele meu, voi respira apă de sare. Îmi va sfâșia carnea și apoi voi râde. Sunt un animal nebun, nu mă judeca, omule, căci și tu ești o fiară a vieții!

         Și tot ce va rămâne din mine la final va fi sufletul meu și „eu“. O fată reală, fără ochi, gură sau urechi, fără gânduri, conștiință sau durere. Eu sunt întâiul tău păcat, dragă umanitate, căci eu ca om ard idei și clipe. Iar sufletul meu cicatrizat e doar o bucată de cârpă. Vreau ca tu să știi că acea mocirlă din el sunt toate trădările pe care le-am avut, deci nu te mira dacă e sufletul negru.