Pierdut în lume

Capitolul 2

   Ziua următoare, m-am trezit în San Diego. Deja trecuserăm peste 700 de kilometri din drum. Eram tare fericită, pentru că fiecare minut, fiecare distanță parcursă, ne ducea din ce în ce mai aproape de Brazilia.

   Pe când înaintam, am văzut un om care stătea întins pe asfalt și ardea sub soarele puternic. Nu se putea deplasa, iar toate celelalte persoane fugeau nepăsătoare pe lăngă el. I-am rugat pe părinții mei să oprim, fiindcă nu suportam ca un om să fie călcat în picioare de îndiferență și nepăsare. La început, ei nu au dorit, însă am reușit să-i conving.

   Am coborât din mașină, apoi am încercat să-l ridicăm pe bărbatul cu ochii încețoșați de durere, doborât la pământ. Când am simțit că greutatea de pe umerii noștri va fi în sfârșit eliberată, pământul a început să se miște din ce în ce mai tare.

   Imediat ce am urcat în mașină, tatăl meu a înfipt piciorul în pedala de acceperație.

   Între timp, pe locurile din spate, se afla un război pe viață și pe moarte pentru necunoscutul găsit pe străzile orașului San Diego. Am încercat să-i tratăm rănile cu o cremă din mentă și floare de lotus care i-ar mai fi atenuat durerile.

   De la o distanță de aproximativ un kilometru, se zărea un nor plumburiu de praf care îi trăgea pe oameni în spate de la ieșirea cea mai apropiată din oraș. Drumul nostru trebuia să se încheie. Puteam să ne întoarcem și să căutăm o altă cale de ocolire a orașului cu destinația în Brazilia, însă drumul era complet distrus, așa că ultima șansă era să abandonăm mașina pentru a merge mai departe, însă nu-l puteam lăsa în urmă pe necunoscutul neajutorat. Nu-mi doream să moară.

   Pământul se mișca, pe nesimțite, sub picioarele noastre. Unii oameni țipau, alții fugeau sub privirile noastre. Deodată, bărbatul și-a îndreptat privirea plânsă spre mine, iar graiul său a prins viață.

   Timpul nu ne permitea să mai stăm de vorbă, pentru că fiecare secundă în plus petrecută, printre clădirile înalte, era un primejdiu însemnat. L-am luat pe necunoscut de bluza sa neagră din bumbac, însângerată de rănile corpului.

  Oboseala, stresul și tristețea, ne transformau în ființe neputincioase în fața unei lumi dezastruoase. Se zărea în ochii noștri greutatea pe care o aveam de dus la un capăt de drum pe care începeam să-l cred inexistent.

   Sam, străinul abandonat pe străzi de propria soartă, ne-a împărtășit că locuiește în San Diego și ne poate găzdui pe timp de noapte, mai ales că eram patru aventurieri lispsiți de experiență și obosiți de o luptă grea cu natura.

   Am trecut printre nori de praf, oameni care mergeau în sens opus nouă și mașini care se loveau una de alta din cauza priveliștii gri care se vedea în fața. Pentru o secundă, credeam că am pierdut-o pe Nathalie, dar am găsit-o rapid în mulțime, plângând de frică. I-am spus:

   -Fii puternică! Ține pasul cu noi, pentru că plângând nu vei face decât să înrăutățești situația.

   Ea a aprobat din cap, și-a înghițit lacrimile, apoi s-a îmbărbătat.

   Blocul în care stătea Sam, se vedea în zare, de parcă ar fi fost neatins de cutremurul care nu înceta să amenițe locuitorii orașului. Am întrat în clădire cu sfială, căci niște sunete ciudate ne dădeau târcoale.

   Din spatele tatălui meu, un om stătea de parcă ar fi vrut să ne omoare, însă eu l-am lovit puternic cu ghiozdanul mamei în cap. Alți zeci de oameni, înnebuniți, parcă, de destin veneau după noi cu gânduri sinucigașe. Am fugit rapid pe scări până la apartamentul lui Sam, însă oamenii ciudați continuau să ne urmărească. I-am lovit în cap cu tot ceea ce aveam la îndemână, dar cu cât înaintam cu atât era mai greu să-i doborâm. Tata a văzut o bară lungă de metal întinsă pe podea cu care a început să-i împingă, dar unul dintre ei a scăpat și a dus o luptă lungă cu tatăl meu până la terasă, unde oricare dintre ei putea cădea de la o înălțime de aproape o sută de metri. Eu și Nathalie, l-am ajutat pe tata să-l împingă pe atacator, cu grijă, peste balustrada de protecție a terasei, în timp ce mama și Sam deschideau ușa casei lui.