Pierdut în lume

Capitolul 1

   Era o lume diferită de cea în care m-am născut, o lume în care ți-era frică să stai în propria ta casă sau să te apropii de prietenul tău cel mai bun, o planetă care se schimba încetul cu încetul, dar nu în bine, ci în rău. Niciun loc nu mai putea fi sigur pe Pământ, iar ca să supraviețuiești trebuia să fugi la nesfârșit de soarta pe care o aveai, însă nu o acceptai.

   Chiar dacă aveam doar 13 ani, o vârstă la care singura preocupație a mea trebuia să fie viața școlară, eu nu mai eram elevă de mult timp, căci pericolul din lumea reală nu mi-ar fi permis să ajung teafără și nevătămată la școala. De fapt, plaiurile terestre fuseseră afectate de temperaturi extreme tropicale, cât și poluare, uragane, cutremure și boli ciudate din cauza cărora oamenii mureau subit.

   Îmi aduceam aminte noaptea în care mi-am abandonat casa și am ales să plec împreună cu familia mea într-un loc mai sigur, căci San Francisco nu mai era demult o casă sigură.

   Era târziu în noapte. Mama și tata pregăteau bagajele: câteva haine, puțină mâncare și un echipament bine definit. Timpul părea o frântură grea de pe umerii noștri. Nimeni nu voia să fie văzut când își elibera locuința, deoarece toți care plecau începeau marea aventură a vieții lor: căutarea tribului brazilian ascuns de orice pericol. Era o alegerea grea pentru noi, dar numai așa puteam supraviețui unei lumi viclene.

   Printre zecile de haine, am ascuns și o carte ca să-mi aduc aminte de colegii mei și de zilele în care făceam petreceri cu fetele, ascultând muzica trupelor noastre preferate. Atunci nu mi-aș fi imaginat ce se va înâmpla peste câțiva ani, cum totul s-a schimbat deodată exact ca în poveștile citite de mine. Simțeam că era o despărțire grea de copilăria pe care am dus-o în San Francisco și de sutele de copii minunați pe care i-am cunoscut din miliardele de pe pământ.

   Am coborât ușor pe scările umbrite de atâta frig ale imensei clădiri în care stăteam și în același timp îmi suspinam gândurile grele pe care le căram. Lăsam o viață în spate, în schimbul alteia mai sigure. Însă lacrimile mele nu au simțit când un om aștepta înfrigurat trecătorii. Atunci m-am speriat foarte rău. Era alb la față și avea ochii roșii. Era însângerat și îndurerat. Primele cuvinte pe care le-a spus au fost:

   - Știu că plecați spre o nouă speranță, dar veți avea de trăit prea mult până la salvare, poate veți muri, căci nimeni nu a mai rezistat atâta drum până în Brazilia. Asumați-vă ceea ce faceți și aveți grijă să vă controlați sentimentele la impasurile cele mai grele și nu uitați de persoana cea mai dragă pentru care trăiți. Nu...

   O durere apăsătoare i-a pătruns inima bătrânului, iar privirea i s-a încețoșat de atâta frig și de chin: era mort.

   Afară, ne-am pus rapid hainele în mașină și ne-am îmbarcat spre noua aventură care ne păștea, dar în fața mașinii noastre a apărut o fată, cea mai bună prietenă a mea, Nathalie. Imediat am coborât din mașină și am luat-o alături de noi, apoi am întrebat-o:

   -Unde-s părinții tăi? Trăiesc? Ce au pățit?

   -Sunt în viață, cred, însă au plecat fără mine spre jungla braziliană, findcă la ieșirea din casă am dat peste niște oameni total înnebuniți de o boală ciudată, care ne alergau, iar mama, tata, Lydia și Eva au ajuns înaintea mea la mașină, dar eu am încercat doar să-i apăr, însă lor nu le-a păsat de mine.

   Familia lui Nathalie nu a fost niciodată prea drăguță cu ea, deoarece a fost adoptată dintr-un centru de plasament care s-a închis acum cinci ani, din cauza lipsei de fonduri, iar ei nu au putut vedea cum o un suflet se poate stinge așa de repede. Din fericire,pentru ei, soții Wheeler, au reușit să aibă două gemene superbe, iar Nathalie a fost uitată complet. Mereu venea și plângea la mine, din cauza bătăilor pe care le suferea. Era clar că părinții ei nu o mai iubeau.

   Am acceptat-o și pe prietena mea în echipa noastră, apoi am plecat spre marea noastră aventură.

   Pe drum, priveam catastrofele provocate de natură doar în trei ani de când lumea a luat-o razna complet și nu-mi venea deloc să cred. Pădurile erau arse, pământurile crăpate și clădirile distruse. Oamenii se îmbolnăveau de unele dintre cele mai ciudate boli ale lumii. Unii mureau din cauza gerurilor năspraznice, alții erau arși de vii din cauza schimbărilor drastice de temperatură, încât soarele nu mai părea inocent, ci, mai degrabă, un monstru, însă cea mai gravă boală era cea care nu te lăsa să-ți controlezi propriul corp care te împingea spre unele gesturi nedorite.