Pierdut în lume

Capitolul 18

   Am oprit pe o pajiște verde, unde se afla o construcție joasă foarmată din trei pereți fără acoperiș. Pe jos nu era parchet sau ciment, ci iarbă, iar în loc de scaune era i buturugă pe care s-a așezat Nathalie ca mama să îi curețe rana de la cap. Suspina și se învinovățea pentru cele întâmplate. Dacă nu ar fi fugit, nu ne-ar fi urmărit atacatorii, dar cutremurul ar fi fost inevitabil și am fi fost oricum nevoiți să plecăm, mai ales că pomii de lângă tabăra noastră nu se țineau atât de bine în rădăcini precum păreau.

   Mă durea capul și simțeam cum în corp virusul se mișcă și voia să se exteriorizeze. Am intrat în faza a doua a bolii, așa că mai mult de trei zile nu mai aveam șansa să trăiesc. Nu îmi doream ca ceilalți să sufere din cauza mea și deși cu toții mi-au spus că nu i-am dezamăgit, în sufletul meu simțeam o tristețe adâncă, fiindcă aveau să sufere de pe urma mea. Mama cu greu își abținea lacrimile când mă vedea și știam că sufletul ei s-ar fi rupt când m-ar fi văzut transformându-mă într-un monstru. Cel mai tare avea să simtă durerea când tata ar fi pus mâna pe arc și ar fi tras în mine îndurerat că ș-ar fi ucis fiica cu mâinile lui, dar dacă nu ar fi făcut-o alți oameni ar fi putut fi infectați cu virusul ucigaș.

   M-am ridicat de pe iarba uscată, apoi m-am îndreptat spre Nathalie care avea nevoie de îmbrățișarea mea. Cine i-ar mai fi ascultat supărările și problemele, durerile și amintirile cutremurătoare? O cunoaștem cel mai bine dintre toți. Eram cea mai bună prietenă a ei și eram singura în care avea încredere cu adevărat. Mie mi-ar fi putut spune orice. Aș fi găsit o soluție la toate problemele sale alături de ea. Nu voiam să o îndurerez și pe ea. A suferit atât de mult timp, încât nu merita să sufere și mai mult. Merita să fie fericită și iubită.

   -Nu trebuie să te mai învinovățești pentru cele întâmplate. Tu nu ai greșit cu nimic. Erai foarte supărată. Este greu să îi vezi pe oamenii care te-au jignit, te-au lovit și care de fapt trebuiau să te iubească și să aibă grijă de tine precum păinții tăi biologici nu au făcut-o. Deși tu credeai că totul s-a schimbat când au apărut fetele, ei ți-au spulberat și acest gând că te-au iubit vreodată. Te-ai simțit mai mult decât nedorită, ci neiubită de nimeni. Pentru oameni, iubirea este cel mai important ideal al vieții, iar aceasta începe să se manifeste de către părinți. Dacă ei nu te iubesc, te simți singur pe lume. Am dreptate?

   -Da, ai dreptate. Tu mă înțelegi, deși nu și trecut prin tot ceea ce am trecut. Mai devreme ți-am spus că încurajările și vorbele tale frumoase nu mă fac să mă simt mai bine, fiindcă știu că nu sunt puternică. Uneori, am impresia că le spui doar ca să mă faci să mă simt mai bine, dar tu nu mă crezi cu adevărat așa cum spui. Prietena de care am nevoie trebuie să fie sinceră și să îmi spună cu adevărat că sunt slabă. Totuși, tu mă înțelegi foarte bine și știi tot ceea ce simt. De aceea, te consider cea mai bună prietenă a mea.

   -Eu nu vorbesc cu goliciune când îți spun cât de puternică ești. Am văzut doar cine se ascunde în spatele acestei măști de spaime pe care o afișezi. Faptul că ai suportat tot ceea ce ți-au făcut păinții tăi adoptivi și  cuvintele urâte ale colegilor la adresa ta te face să fii o fată mult mai puternică decât crezi. Trebuie să ai mai multă încredere în tine. Ești o prietenă loială care nu m-a părăit niciodată. Am făcut atât de multe împreună, încât știu tot ceea ce gândești și simți. Așa sunt prietenii adevărați, iar o prietenie puternică nu este mereu perfectă. Ne certăm și ne împăcăm.

   Nathalie m-a strâns într-o îmbrățișare și a început să lângă pe umărul meu drept. Era cea mai serioasă îmbrățișare pe care am primit-o vreodată. O lacrimă fierbinte s-a desprins de pe obrazul meu și i-a pătat geaca prietenei mele. I-am oferit un sărut scurt ca între prietene, apoi i-am spus că odihna era cel mai bun remediu pentru supărare. Mi-a făcut cu ochiul și mi-a spus: