Trandafir in Noapte

Capitolul Cinci-Calatoria

Cinci

Se parea ca pana la tunelul acela mai erau inca vreo 500 de metri, asa ca eu si Carter am pornit spre el printr-un culuar destul de ingust fata de celelalte. Nu am vorbit prea mult, nici nu aveam ce.

Dupa vreo cinci minute, am vazut tunelul. Sau ma rog, gura tunelului. Asta, o lampa deschisa-fara de care nu as fi vazut ca am ajuns- si un jeep de teren. Tunelul parea suficient de mare pentru jeep,asa ca presupuneam ca acela va fi mijlocul meu de transport pana la New York.

-Tunelul este in mare parte drept, desi despre drum …nu stiu ce sa zic. De aceea ai primit jeepul. Da-mi gentile sa le pun in spate.

-Cam cate arme mi-ai pus tu mie in geanta aia ? am intrebat , amintindu-mi ca cel putin trei arme erau acolo.

-Destule, zise el razand.

-Bun. Deci ma duc tot drept asai? Incuviinta si cand am vazut ca nu mai zice nimic, am continuat. Si de unde stiu ca am ajuns?

-Vei sti, nu-ti face griji. Nu imi placea privirea care o avea, dar continua inainte sa apuc sa il intreb din nou.  Tunelul duce pana in sistemult de canalizare al orasului, asa ca nu iti face griji pentru zidurile de protectie din imprejurimile lui. Vei trece pe sub ele.  Dupa aceea presupun ca vei sti sa iesi din canal nu? Rase el cu pofta.

Mi-am dat ochii peste cap si am zis:

-Mda, si mie o sa imi fie dor de tine,i-am spus zambind ,dupa care am batut palma.

-Succes. Arata-le lor de ce suntem noi oamenii in stare. Atat ma rog. Sa nu iti bata vreunul din aia la usa dimineata.

- De ce? Am intrebat confuza.

- Pentru ca mi-e frica ca-l vei pocni si iti vei zbura in aer acoperirea, zise Carter zambind smecher in timp ce ma urcam in jeep.

-A…Da…Probabil ca da, am zis dupa care am bagat cheile in contact si am pornit la drum. Intre timp, Carter mai striga ceva:

-Sa nu depasesti 20km/h cand crezi ca ai ajuns sub oras ! O sa vezi de ce!

Nu stiu de ce, dar mi se parea ca-l auzeam razand. Carter putea fi un ciudat uneori.Oricum, am aprins farurile dupa vreo 10 metri,pentru ca nu vedeam nimic in tunel.

Si cu farurile aprinse, la mai mult doi metri in fata nu vedeam. Iar drumul era de groaza. Scaunul se cutremura cu mine in toate partile intr-un asemenea hal, incat incepusem sa regret ca am mancat. Singurele sunete din tunel, erau sunetul masinii si sunetul produs de dintii mei care clantaneau incontinuu din cauza drumului asta nenorocit.

 Inafara de asta, era o noapte totala si tacuta in fata. Eram obisnuita cu noaptea. Mai mult de jumatate din viata mea o traisem in intuneric, fiindca in primii doi sau trei ani , in Hope nu exista prea mult curent electric. Si chiar si dupa ce aparuse si curentul –nu stiu cum- majoritatea timpului il petrecusem in camera mea mica si intunecata, la antrenament sau cu Lizzie si Kyle.

Acel sarut cu Kyle ma determina sa indeplinesc misiunea cat mai bine cu putinta ca sa pot sa ma intorc repede acasa. Deja imi era dor de ei… de Lizzie, Kyle si ceilalti.

Si asa trecusera mai multe ore bune pe drum, cu mine conducand –majoritatea drumului tot drept exact cum spuse Carter- si gandindu-ma intens la Kyle,Lizzie, la misiunea asta, la oras, la tot ce se putea.

Dintr-o data, parca tunelul nu mai era asa de intunecat. Bine, era inca destul de noapte pe aici dar, parca nu tot asa de mult ca mainainte. Am continuat sa conduc, dar scazand viteza pana pe la 21km/h.

Continund sa conduc, m-am gandit la ce imi spuse Carter cand l-am intrebat de unde voi sti cand am ajuns. “Vei sti, nu-ti face griji” mi-a zis.