Trandafir in Noapte

Capitolul Unsprezece-Ingandurata

Unsprezece

 Ajunsa in camera mea, am inchis usa dupa care, nefiind in stare sa mai fac alceva, m-am sprijinit de usa cateva secunde, dupa care m-am lasat sa alunec pana cand stateam in fund in fata usii.

Mintea imi era blocata. Ce tocmai se intamplase? Cum am putut sa fac asa ceva?

Kyle, Rose. Ai uitat deja de Kyle? ma intreba aceea mica voce din capul meu.

Mi-am pus un deget pe buze, care inca ardeau de pe urma acelui sarut cu Christophe. Dintr-o data mi-am amintit ceva important. Kyle. Nu ma mai gandisem la el de cand il cunoscusem pe Christophe, adica de cateva zile. Cum sa uit de Kyle dupa cateva nenorocite de zile? Nu stiam raspunsul la aceasta intrebare, dar se intamplase.

Desigur, inca mai aveam sentimente pentru el... dar, cred ca trebuia sa consider posibilitatea ca incepeam sa am sentimente si fata de Christophe. Dar, cum? De cand? 

O groaza de intrebari imi circulau prin cap in momentul acesta. Nici una dintre ele nu avea un raspuns.

Incet, incet, m-am ridicat si m-am dus sa fac o baie. Aveam nevoie, ma ajuta sa gandesc mai limpede si sa scap de stres.

Cred ca am stat cam trei ore in apa, si tot nu eram mai relaxata ca la inceput. Din punct de vedere mintal vreau sa zic.Dupa inca vreo jumatate de ora, am renuntat si am iesit  din baie, dupa care m-am aruncat pe pat si am pornit Tv, stiind ca nu aveam cum sa dorm chiar acum.

Tv nu imi captase deloc atentia. Continuam sa ma gandesc la Kyle si Christophe la nesfarsit, dandu-mi seama cat de tare o dasem in bara. Cu Kyle nu puteam fi pentru ca eu eram aici , iar cu Christophe nu puteam fi pentru ca el era de aici. Si acum deasemenea nu puteam fi cu nici unul din cauza celulilalt.

Ce viata mizerabila mai am si eu. Tipic norocului meu.

Si dintr-o data, am intrat in soc. Cu intarziere.

Incepeam sa ma indragostesc de un extraterestru. O Doamne ceva sigur mergea prost in capul meu... sau in inima mea? Realizand acest lucru mi-am dat seama cat de varza era viata mea.

Am inceput sa rad, tocmai pentru ca nu mi se parea amuzant deloc. Si cred ca timp de cateva minute doar am ras ca o proasta, pana am simtit pentru prima data cat de obosita ma simteam defapt. Am lasat Tv aprins sperand ca ma va distrage totusi putin de la gandurile proprii si am incercat sa dorm. Am incercat sa intru in acea dulce inconstienta neagra a somnului in care nu mai ai ganduri constiente.Loc unde nu mai exista griji sau probleme.

Intr-un final, dupa cam doua ore, cred ca am reusit, pentru ca dintr-o data nu ma mai gandeam la absolut nimeni si nimic. Eram doar eu si intunericul adus de somn.

Am dormit pana la amiaza. M-am trezit cu soarele in ochi, si cu o durere de cap.Nu m-am ridicat din pat imediat, ci am stat si m-am holbat la pereti. Tot ce se intamplase aseara imi navalise din nou in cap.

Am oftat adanc, mi-am schimbat hainele si m-am hotarat sa ies la o plimbare, ca sa imi limpezesc capul meu varza.

Nu stiam incotro mergeam, dar am vazut ca ma indreptam spre parc. M-am gasit mergand pe langa locurile unde statusem eu si Christophe alaltaieri, in timpul pariului. M-am asezat pe o banca si am privit in gol ceva timp.

De ce eu, Doamne? Nu era viata mea si asa de pasta si fara asta?

Stiti cum se spune despre karma? Ca primim lucruri bune exact cate rele? Ei bine era total adevarat. Adica, misiunea mergea bine-descoperisem informatii vitale intr-un timp scurt-, dar viata mea personala era un dezastru. Adica era un dezastru in sensul ca ma indragostisem de un extraterestru in timp ce iubeam un om. Nici nu vroiam sa ma gandesc ce mi-ar fi zis Lizzie sau Carter daca auzeau ce facusem.

Chiar atunci cineva se aseza pe banca langa mine. Nu trebuia sa ma uit ca sa stiu cine. Deja devenise un fel de obicei.

-Ce?

-Buna si tie, zise Christophe, pentru prima data parca fara sa rada sau macar sa zambeasca.

Nu am raspuns, doar am continuat sa ma uit in fata. Dar dupa cateva minute m-am scapat si am intrebat:

-Cum de mai gasit aici? Din nou.

-Pai am verificat la hotel si nu erai , asa ca m-am gandit unde te-ai fi putut duce, asa ca am venit aici.Se pare ca am avut dreptate.

Chiar ca avusesem dreptate cand ma gandisem ca ma intelege uneori mai bine chiar si decat mine.

-Deci...?

-Deci, ce?

-Pentru ce ma cautai?

-Ca sa imi cer scuze, dar sa iti spun ca oricum as mai fi facut-o si a doua oara chiar daca se dadea timpul inapoi, marturisise el sincer.

-Wow, e bine de stiut, am zis eu sceptica.

-Nu inteleg care e problema,oricum. Nu e ca si cum suntem in pericol de moarte pentru asta.

Tu poate nu, dar eu da, am zis in gand. Nici nu vroiam sa imi imaginez cum avea sa reactioneze tatal sau daca afla ca eram om, mai ales dupa cum se comportase atunci cand credea ca eram ca si ei. Probabil m-ar fi omorat cu mana lui.

M-am ridicat de pe banca si am zis incet:

-Poate ca tu nu.

Acestea fiind spuse, am plecat.