Trandafir in Noapte

Capitolul Paisprezece-Vizitata

Don't kill me! :D ;;) 

_________________________________________________________________________

Capitolul Paisprezece

Cred ca eram in locul acesta gol si alb de aproximativ doua zile.

Tatal lui Christophe venea pentru interogatoriu cam de doua ori pe zi ,cred, dar interogatoriul incepea sa fie din ce in ce mai scurt. Poate pentru ca nu cooperam. De exemplu, daca m-i se punea aceeasi intrebare de doua ori, de fiecare data aveam un alt raspuns.

-Cati oameni mai sunt in viata?

- Cate stele, fuse unul dintre raspunsurile mele vagi. Alta data am zis :

-Nu mai sunt oameni pe pamant, am zis, iar pentru o secunda tatal lui Christophe incepu sa se lumineze la chip. Nu, toti s-au mutat pe Marte, la adrese noi.

Desigur acest gen de raspuns imi aduse un pumn in stomac care m-a lasa fara aer timp de cateva secunde.

In momentele in care nu eram la interogatoriu, stateam tolanita pe scaun si visam cu ochii deschisi. Ma gandeam la Chrisophe, la Kyle, la Lizzie si la toata omenirea. Ma gandeam cat de tare o dadusem in bara cu Christophe si Kyle. As fi vrut macar sa am un moment ca sa ii spun la revedere lui Christophe, macar un minut. Doar ca soarta avea alte planuri pentru mine.

Acum, incepeam sa simt dureri in corp si cand nu eram lovita si in fiecare ora situatia mea se inrautatea. Am ajuns sa stau fara sa ma misc catu-si de putin, ca sa nu ma doara mai mult decat necesar.

In timp ce stateam cu ochii inchisi, am auzit ca se deschide usa. O nu, nu din nou. Tipul asta chiar nu are alceva bun de facut?

Mi-am deschis ochii incet plictisita, doar ca sa gasesc o femeie cam de treizeci de ani in halat uitandu-se miloasa la mine. Ha? Cine era?

-Of saraca de tine, zise ea aproape in soapta si se apropie de scaun.

Nu stiu de ce, dar simteam ca nu era aici sa imi faca rau.

-Buna, uite, stiu ca te doare extrem de rau, asa ca am venit aici sa iti dau o injectie care sa mai alunge din durere, dar care te va ameti o vreme. Nimeni nu stie ca sunt aici... dar ai dat dovada de curaj, si chiar daca nu esti ca noi, inca ai o inima si simti tot ce am simti si noi.

Am ramas atat de surpinsa, incat aproape ca mi se bloca si mintea, care si-asa mergea destul de lent.

-Esti de acord? ma intreba ea, scotand din buzunar o injectie.

Uram injectiile, dar daca de asta era nevoie sa ma simt mai bine in acest moment, fie. Mai bine o injectie amarata decat toata durerea asta nenorocita.

-Bine, am zis atat de incet incat abia daca m-am inteles eu pe mine insami.

Femeia, care avea un ecuson pe halat, pe care scria... Haley, imi atinse bland mana, dupa care imi dadu injectia.

De cum simtisem injectia in mana, deja parca nu ma mai durea nimic atat de tare, dar simteam ca parca mi se face foarte somn. Ma luptam extrem de tare sa imi tin ochii deschisi, iar intr-un final nu am mai putut si i-am lasat sa se inchida. Ultimul lucru de care am fost constienta, a fost Haley care mi-a spus ceva inainte sa parareasca camera.