Războiul Dantelelor - Cartea întâi: Moştenirea

12. Atac neaşteptat

Mijlocul lui iulie...

Întreaga suflare a palatului d'Assirois era în plină pregătire a ultimelor detalii ale nunţii,ce avea să se oficieze. În grădină, lângă răsadul de trandafiri fură puse în semicerc bănci de marmură, lăsând loc pentru un culoar, ce ducea la o platformă de lemn aflată sub un umbrar din stofa scumpă. Pe scenă fuseseră puse şi numeroase vaze din porţelan fin, pline cu flori.

Servitorii tocmai terminaseră de aranjat ultima bancă. Încântat de rezultat, Georges îi trimise la alte treburi. Apoi ştergându-şi fruntea cu batista, se întoarse spre terasă. Mignon îl urmărea plină de curiozitate.

- În sfârşit, a sosit ziua cea mare! Ce este?

- Georges d'Etioles nu am ştiut niciodată ce incredibil de atrăgător poţi fi, muncind alături de ceilalţi! spuse ea, ironică.

- Deh, multe femei mi-au spus asta!

- Ooo, deci va trebui să te păzesc cu străşnicie, să înţeleg!

Amândoi râseră. Georges o sărută cu drag.

- Preotul s-a lăsat convins, să oficieze slujba aici? E o cerere destul de neobişnuită!

- Am aranjat cu părintele Jean d'Estrees; când i-am spus motivele noastre, a fost extrem de încântat să ne ajute. Invitaţii vor sosi în curând, muzica, mâncarea...totul este gata!

- Minunat!

- Nici o veste de la Jean-Luc?

- Mă tem că nu. De când l-am anunţat de căsătoria tatei, nu am mai auzit nimic de el!

- Aceasta e o zi a bucuriei, lasă tristeţea, bine?

- Bine, te las acum, trebuie să mă pregătesc şi eu. Şi ascultă-mă bine Georges d'Etioles, să nu îndrăzneşti să mă cauţi!...

Georges râse.

- Bine, iubito. Nu ştiam, că eşti aşa superstiţioasă!

O sărută şi se îndepărtă, râzând. Mignon stătu un pic şi-l privi cum pleacă, iar apoi ochii săi verzi se îndreptară visători spre cerul senin.Se întoarse şi intră în palat.

În aceeaşi clipă,o altă pereche de ochi priveau cerul, însă aceşti ochi păreau a fi o parte din bolta cerească, atât de albastră le era apa lor. Raoul se aproprie de ea, legându-şi încă cravata de batist. Adèle îi făcu loc să se aşeze lângă ea, pe bancă.

- Pleci deja?

- Da. A trecut mult timp de când nu ne-am mai vorbit şi cum mi-ai zis şi tu ieri, este totuşi mama mea. Merită să-i mai dau o şansă, în îngroparea securii războiului!

Adèle îşi plecă ochii tristă.

- Ţi-am provocat numai nefericiri...

- Hei, ce tot vorbeşti acolo?! zise el, ridicându-i chipul. Vei vedea că până la urmă, te va accepta şi îşi va da şi ea seama, ce fiinţă minunată eşti.

- Nu-mi place să te văd trist. Eu vreau să-ţi aduc numai bucurii!

- Dar sunt nespus de fericit. Nu voi lipsi mult, doar trebuie să mergem la nunta prietenilor noştri, nu?

Adèle îl privea cu inima îndoită. Tremurând, îi atinse obrazul şi îl mângâie cu dragoste. Cuprinsă de o teamă necunoscută, se agăţă de el şi îl sărută gingaş:

- Nu pleca iubitule, rămâi cu mine .

- Oricât de ademenitoare ar fi propunerea ta,va trebui să te refuz, iubita mea. Trebuie neapărat să am această discuţie cu mama mea! Dar reţine acest gând, nu se ştie ce se va întâmpla la întoarcere...Mă voi dedica, pe de-a întregul, plăcerii tale.