Aurora ~Ceremonia Focului~

E Scargo

Ușa se închise în spatele ei violent. Își duse repede mâna la ochi când lumina prea puternică o orbi. În camera vantablack lumina era absorbită, doar puțin luminată. Dar ușa aceea... dădea fix afară.  Se afla afară.  Pe iarbă. În lumina soarelui. Sub cerul senin.

Dar putea să jure că văzuse pe sub ușă podea. Podea de piatră. Dar nu. Era pământ. Ăsta chiar era pământ. Si iarbă... verde. Inspiră adânc aer în piept. Părea curat.

-Se obicei, copiii care ajung la noi sunt fascinați de ce se întâmplă în camera interviului, tu esti fascinată ca avem pământ pe jos, râse o voce în spatele ei.

Fata se întoarse brusc si văzu o mâță cocoțată pe un bolovan. Ăă, poate un bolovănaș?

-Salut, sunt Scargo, se prezentă pisicul și fata constată că era motan.

Avea o față plăcută.  Păi... cât de plăcută o poate avea o pisică neagră.

-Ești superstițioasă? întrebă el.

Fata clatină din cap.

-Bun, murmură Scargo sărind de pe piatră. Momentan, eu voi fi ghidul tău. Acum...

-Momentan? întrebă ea.

-Păi, da.

Scargo își întinse labele pe rând și apoi porni încet pe alee.

-Uite, e un minim de cunoștințe pe care eu trebuie să ți le spun. Facem turul orașului, îți arăt chestiile importante și apoi tu pui întrebări. Bine?

Fata aleargă să îl prindă din urmă și încuviință din cap. Scargo mergea agale pe drum, privind înainte și recita probabil un text pe care îl mai spusese și înainte. Ea se uită o clipă înapoi,  dar nu mai văzu nici ușa și nici clădirea din care probabil că ieșise.  Era un câmp golaș. Cei doi intrau într-o pădure deasă.

-Asta e pădurea periferică,  spuse Scargo. Aceasta delimitează orașul nostru de restul lumii.

-De ce trăiți izolați?

-Și văzut tu vreun spion care să aibă sediul în văzul lumii?

Fetița nu răspunse. Își continuară drumul în timp de crengile copacilor acopereau cerul. Lumina aurită se reflecta de pe frunzele verzui aruncând reflexii de neon în jur. Iarba foșnea la fiecare pas. Coada ei atinse o rădăcină de copac și tresări speriată.  Se întoarse fulgerător spre copac, dar apoi își aminti de noua mutație genetică și se înapoie călătoriei cu Scargo.

-Aici trăiesc animalele Dubleților  și armata "virușilor cibernetici'.

-Ce?

-Armata "virușilor cibernetici", repetă Scargo. Sunt colonii de insecte pe care le mai folosim uneori în contraspionaj sau accesarea informațiilor de tip Nasa. E prea costisitor, epuizant și enervant sa creezi Dubleți cu potențial de insecte, așa că am hotărât (nu eu, niște personalități mai vechi) să facem doar câțiva reprezentanți ai insectelor pentru instrucția militară. 

-...?

-Numele l-au ales ei. Voiau ceva "mișto", își dădu Scargo ochii peste cap. De parcă "virușii cibernetici" e mișto, murmură el pentru sine.

O ciocârlie zbură dintr-un tufiș pe o creangă îndepărtată.

-'Neața, Charlie! strigă Scargo.

-Iar pe tură? răspunse ciocârlia care probabil se numea Charlie, apoi dispăru printre frunze.

-Charlie e și el ghid, explică Scargo scurt. Uite, vezi casa aia de acolo?

Se uită în direcția indicată de motan.

-Casa în copac?

-Da.

-Da, o văd.

-Ăla e un punct de observare. Observator. Acolo stau Dubleții să observe posibile atacuri sau defecțiuni în oraș.

-Hmm, murmură ea analizând casa aflată la cel puțin 20 de metri de pământ.  E din cărămidă.

-Da. Nu folosim lemnul în construcție aici.

Vântul adie ușor făcând natura să foșnească. Trilurile păsărilor răsunau în jurul lor. Scargo se cățără până la jumătatea unui copac, apoi reveni pe pământ și iuți pasul. Printre copaci începeau să se distingă clădiri.

-Aici începe partea locuită de Dubleți.

Ieșiră din pădure și lumina orbitoare reveni. Fata își duse mâna la ochi. Întrezări printre degete câteva culori si forme, apoi distinse formele clădirilor.

-Sunt acoperite de verdeață, șopti surprinsă.

Ferestrele erau încadrate de flori, iederă sau plante agățătoare, balcoanele aveau copaci și ferigi. Din unele case ieșeau crengi, probabil fuseseră construite în jurul copacilor. În curtea fiecărei case era gazon, gardurile erau din sticlă sau inox și niște chestii mari, pătrățoase, erau amplasate pe acoperișuri.

-Ce sunt alea? întrebă ea arătând cu degetul spre case.

-Panouri solare și  panouri fotovoltaice. Captează energia solară. O transformă în apă caldă,  curent electric.

Pentru că nu aveau legătură cu lumea din afară, erau nevoiți să își procure singuri curentul electric. Își îndreptă privirile spre trotuare și chestia neagră de pe pământ.

-Și astea ce sunt?

-Cele albe sunt trotuare. Sunt din marmură. Partea neagră e asfaltul. Știi,  pe unde circulă vehiculele...

-Da. Dar din ce strălucește?

-E din romenelt.

-Ce?! tresări ea.

-E un material destul de rar, de obicei întâlnit în apropierea centrului Pământului. E rudă cu diamantul din câte am înțeles. Se formează la temperaturi foarte ridicate si presiuni mari.

Scargo păși fără probleme pe suprafața lucioasă a romeneltului și traversă strada. Fata mai privi încă o dată uimită la asfalt, apoi îl urmă stingheră.

Observă mai bine clădirile și văzu că erau colorate în galben, verde, kaki  sau maro. Probabil o altă metodă de camuflare.  Trecu pe lângă un panou alb pe care scria BINE AȚI VENIT ÎN FORTĂREAȚA. Probabil acesta era numele orașului.

Deasupra unei uși văzu un simbol ciudat, dar nu apucă să întrebe ceva despre el.

-Vezi turnurile acelea de metal? i-o luă Scargo înainte.

Își întoarse privirea spre o clădire de sticlă și beton care se prelungea cu o coloană imensă de fier. Era împrejmuită de gard din beton și sârmă ghimpată. Scargo continuă:

- Nu aveți voie acolo. Este centrala meteorologică.  Uneori e înnorat sau plouă, iar panourile nu produc energie, așa că ne folosim de centrală.  Captează energia fulgerului. Sunt trei astfel de centrale în oraș, dispuse in triunghi.

-Și...

-Clădirea cea mare din față, aceea albă, este centrul orașului.

Se uită în față ignorând impolitețea lui. Era o clădire imensă, cuboidală și albă. Vântul îi adie prin păr și îi șuieră în urechi și iarba se aplecă în valuri la pământ. Blana neagră a lui Scargo străluci în lumina soarelui.

Merseră o vreme în tăcere, timp în care ea analiză fiecare lucru din jur. Cerul strălucea cu o tentă aurie. Frunzele foșneau încet și crengile fremătau pe deasupra. Trotuarele din marmură albă sclipeau sub picioarele ei, iar asfaltul de romenelt părea intact.

-Stai așa,  zise ea panicată. De ce nu am văzut pe nimeni în acest oraș? De ce e atât de liniște? De ce nu e nimeni pe străzi? De ce nu sunt mașini?

Scargo se opri fără să se uite la ea și murmură amuzat:

-Ești deșteaptă. Ceilalți nu s-au prins așa ușor, rânji el întorcându-se încet.

Fetița se dădu câțiva pași înapoi speriată.  Era o capcană.