Aurora ~Ceremonia Focului~

Ultima zi de "normalitate"

Biip. Biip. Biip.

Își opri alarma de la ceas speriată. Alarma aia mereu o trezea brusc. Toate alarmele o trezeau brusc.

Se freacă la ochi. Ar fi vrut să mai stea. Abia dacă dormise. Tresărise la fiecare zgomot, foșnet făcut de vreo haină care nu fusese bine pusă pe umeraș sau chiar și respirația ei ce șuiera când se izbea de perete.

Se uită la ceasul fosforescent. Era 6:00. Mai putea să stea puțin, nu? Adică... doar 10 minute? Se putea îmbrăca în uniformă în 5 minute și ajungea în sală în aproximativ 20 de minute. Da, mai putea sta 20 de minute.

Se întinse la loc cu privirea ațintită pe ceasul de la mână, apoi clipi încet. Deodată, era mai luminos în cameră, era la fel de obosită, dar ceasul arăta 6:49.

Făcu ochii mari și mai clipi o dată. Tot 6:49. Nu, mai devreme era 6:00. Mai clipi de câteva ori în speranța că ora va redeveni șase fix. Dar nu se întâmplă asta. În schimb se făcu 6:50. Dormise prea mult.

Se ridică brusc din pat și aproape căzu pe scăriță până jos. Se îmbrăcă iute înapoi în combinezonul-blană-de-pisică, își luă ghiozdanul cu rechizite și învârti cheia în broască fugind pe holuri spre lift. Sir Nu-mai-știu-cum-îl-chema dormea pe perete și trebui să îl trezească ca să poată intra în lift.

În timp ce ușile liftului se închideau, o cuprinse panica. Liniște. Nimeni. Nimic. Ori era pustiu și ea era singură, ori toți erau acolo și ea întârziase.

Ușile liftului se deschiseră și ea țâșni afară, dar era greu să alerge pe niște piciorușe de copil de 6 ani, într-un corp de copil de 6 ani. Poate 5 jumate.

Acolo era ieșirea, holul ăla uriaș, acolo nu era nimic... unde văzuse Sala de Festivități?

Ah, acolo era! Uși mari, tocuri pompoase. Se grăbi până ajunse la ele. Se opri și ascultă. Își mișcă ușor urechile, dar mușchii încă nu îi erau bine lucrați. Coada îi zvâcni de emoție.

Își auzea propria respirație și bătăile inimii. Păi, măcar avea ghiozdanul cu ea. Dacă nu erau elevi de cealaltă parte, ci gărzi gata să o prindă, avea cu ce să se apere.

Își lipi urechea de ușă, dar nici acum nu auzi nimic. Pulsul îi creștea. Să fi fost ușa prea groasă? De asta nu auzea nimic?

Puse mâna pe cleanță și împinse ușor, fără zgomot. Se strecură înăuntru și avu surpriza să găsească într-adevăr o sală imensă plină ochi de elevi de 7-8 ani. Nu vorbeau, nu se mișcau, stăteau pe loc și mai priveau în jur din când în când. Stăteau toți în picioare. Nu toți aveau ghiozdane.

Închise ușa încet și se poziționă și ea într-un colț mai retras, la vreo doi metri de ceilalți. Se rezemă de perete și privi sala cu atenție. Plină de copii. Privi tavanul. Arcuit, ca o cupolă frântă. Pereții cenușii erau decorați cu alte statui cu torțe. În partea opusă a sălii era o scenă lungă și decorată cu material verde. Se aștepta să vadă și un microfon, dar nu.

Se uită la ceas. Era 6:59, apoi se schimbă repede în 7:00.

Ușa se deschise încet și intră încurcat un băiat jumătate motan. Era mai mic ca ea cu vreo doi ani. Acesta se uită la ea și se întoarse cu spatele.

Dinspre scenă se auzi un bufnet și din neant pășiră niște creaturi pe scenă. Îl văzu și pe Ahadi printre ele. Toți stăteau cu spatele drept, mâinile la spate și bărbia ridicată. Se opriră la marginea scenei.

În mijloc era un tip-creatură- albastră într-un costum bleumarin și ochelari de soare pe ochi. Acesta luă cuvântul.

-Bine ați venit, dragi Dubleți! Un nou an plin de surprize ne așteaptă. Sperăm să vă acomodați noului stil de viață.