Aurora ~Ceremonia Focului~

În iad

O frunză verde de stejar se desprinse de pe ramura sa și alunecă încet spre pământ. O pală de vânt îi curmă traiectoria și făcu mica bărcuță să navigheze pe valurile aerului. Apoi, cu un foșnet abia sesizabil, o urmă o frunză de alun, apoi alta de fag. Dacă ar fi putut și acele de conifer să valseze, ar fi urmat puhoiul, dar acestea rămaseră dârze și reci pe rămurele, geloase că erau singurele rămase.

Frunza de stejar nu știa acest lucru, dar poate că și dacă ar fi știut, nu i-ar fi păsat. Avea un destin măreț și dansul pe care îl concepea nu era deloc ușor, necesita răbdare și atenție. Frunza de fag își găsi repede un locșor. Se așeză pe pământ fără zgomot și acolo încremeni, pesemne că dansul o epuizase. Rând pe rând, fiecare frunză poposi la un moment dat undeva în această lume. Mai puțin frunza de stejar. Aceasta fu purtată de vânt mult timp prin câmpii și păduri până ajunse pe o piatră de munte.

Istovită de călătorie, frunza de stejar tremură preț de câteva secunde în acest loc. Dar vântul se porni din nou și frunza se răsuci surprinsă în aer. Zbură frunza și zbură până când cerul se făcu roșiatic. Se lăsă ușor să cadă pe pământul sărăcăcios unde... încremeni. Frunza prinse rădăcini și din ea crescu un copăcel.

***

Fata privi în sus. Pe cerul roșiatic se observau câteva stele. Făcu câțiva pași înainte și se urcă pe movila de pământ. Vântul pleca ușor iarba gălbuie și crengile copacilor tremurară. Un nor ștergea parcă razele rebele de lumină. Fetița se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. În dreapta, un gard prăpădit din scânduri, în stânga, un mic stejărel, în spate, casa de unde plecase și în față, priveliștea ei preferată: nimic. Era un câmp golaș, acoperit doar de iarba înaltă și moale. În zare răsărea o pădure ce o atrăgea.

După ce se asigură încă o dată că nu o vede nimeni, se așeză pe pământul răcoros. Stătu așa o vreme privind inexpresivă la pădurice, dupa care se ridică și o luă la fugă pe câmp. Simțea vântul îmbrățișând-o, iarba mângâindu-i picioarele și deodata... buff! Simți și piatra care îi pusese piedică. Se ridică fulgerător, se scutură și își continuă drumul de parcă nimic nu se întâmplase. Se urcă pe o altă movilă de pământ și se opri. În vârful ei era o grămăjoară albă de pietriș. Îi acordă atenție câteva secunde, apoi privi iar spre cer și spre pădure. Sălbăticia o atrăgea, cerul o chema. Alergând pe câmp se simțea liberă, fără regulile părinților, fără garduri sau case, fără locuitorii lor suspicioși care încercau să o tragă de limbă, să o facă să ,,dea din casa". Dar ea se speria, nu știa cum să îi înfrunte, nu știa să mintă și dacă tăcea, insistau și mai mult. Așa că fugea.
Fugea prin tot satul până găsea un loc liniștit, un loc în care să fie singură. Singură se simțea bine, nu era nimeni care să o judece sau să se uite insistent la ea. Niște sentimente întâlnite des la adolescenți, ușor bizar să fie întâlnite la o vârstă așa fragedă.

Își auzi numele de undeva din depărtare și se întoarse să vadă cine era. Mama ei venise de la oraș. Se întrebă dacă îi adusese ceva. Dar nu! Acum nu mai era ,,mică". Trebuia să uite de cadouri. Vara era pe sfârșite și din toamna avea sa pășească prima dată în școală.

Mai privi încă o dată la pădure în semn de rămas bun, apoi la cer și se întoarse încet acasă.

***

Prima rază de lumină i se reflecta pe crengi. O adiere îi înfoie frunzele și le făcu să foșnească. Simți cum o furnică i se urca pe rădăcini. De paisprezece ani copăcelul creștea și înfrunzea, uitat de lume și neobservat de vreme. Era singur si plăpând, un arbust mai ciudațel, o plantă cu rădăcini adânci, un mugure în viață. Cerul se întuneca și din depărtare răsună un tunet. Cerul roșiatic se umplea se umbre. Ploaia era aproape și copăcelul simțea că se apropie vremuri întunecate. Ce bine că după furtună apare curcubeul!

***

O lacrimă i se prelinse pe obraz și se lăsă încet în genunchi. Privi printre pleoape trandafirul roșu aprins și spinii care îi înțepau palmele, privi sângele de pe mâini și mânecile murdare. Unde ajunsese? Lăsă încet trandafirul pe pământ și închise ochii. Nu. Refuza să plângă. Se ridică și își îndreptă spatele, își șterse lacrima de pe obraz mânjindu-se de sânge. Se încruntă și ridică privirea spre mormântul dinaintea ei. O cruce, o piatră funerară, un singur trandafir pe el. O dată stângaci gravată, un nume, un chip pierdut. Le citi mașinal, șoptind aproape inexpresivă:

-Paisprezece ianuarie... două mii...

Un țipat îngrozitor o întrerupse, făcând-o să tresară. Întoarse speriata capul, dar nu văzu nimic. Rănile de pe spate și de pe picioare încă o mai dureau. Hainele îi atârnau murdare de sânge și noroi. Cerceta împrejurimile cu privirea. Oare să-și fi închipuit? Oare țipătul fusese în mintea ei?

Își întoarse iar privirea la mormântul tatalui ei, după care șchiopătă pe drum până la marginea satului. Se opri și se sprijini de gard. Se lăsă încet pe pământ gemând de durere. Un tropot puternic venea amenințător. Nu, nu își imaginase. Chiar o descoperiseră!

Se ridică fulgerător ținându-se de gardul rustic din lemn. Un coif ascuțit sălta și cobora din departare și siluete ciudate se întrevedeau venind din sat.

Gărzile înarmate goneau pe străzi mânate parcă de mirosul sângelui. Fata se uită speriată în jur și încercă să fugă pe câmp. Sări stângace după o movilă de pământ și se rostogoli până la rădăcina unui copac. Rănile o usturau de la sudoare și nisip. Se abținu să nu geamă de durere, de frica să nu fie auzită. Se ridică pe scoarța stejarului de lângă ea și se ascunse la baza lui.

La orizont se inalta o pădure, dar în starea în care se afla, ar fi fost în zadar să încerce să fugă până acolo. Își ridică privirea spre coroana stejarelului. Era deasă și stufoasă, ar fi putut să se ascundă de ei temporar. Îi analiză scoarța în grabă căutând locuri de care să se poată prinde și văzu un însemn, o arsură sau poate o crestătură în lemn, aproape de pământ.

-Academia...? șopti ea mirată.

Probabil vreun copil prostuț scrisese asta cu vreun briceag sau... Zgomotele și tropotele gărzilor se apropiau. Putea auzi cum le zăngăneau armele prinse de talie. Tremura din tot corpul. Puse repede piciorul pe o rădăcină ieșită în afară și mâna dreaptă o ridică pe un ciot uscat.

Ciotul se auri brusc și lumina curse spre pământ prin crăpăturile scoarței. Fata scoase un sunet surprinsă. O mână o prinse de păr și cu coada ochiului apucă să mai vadă lama cuțitului ridicându-se spre gâtul ei. Apoi... se făcu întuneric. Mâna care o prinsese nu o mai ținea de ceafa. Cuțitul nu mai strălucea lângă ureche. Nici copacul nu mai era langa ea.

Fata cazu pe pamant fără să respire. Stătea nemișcată, cu gura ușor întredeschisă și ochii înțepeniți priveau în gol. Un sunet. Un pas pe un coridor îndepărtat. O muscă neagră ce se așeză pe varful degetului. Ascultă. Iar liniște. Musca zbură.

Fata își trase încet mâna spre ea și se ridică în picioare. Ochii i se adaptau încet cu întunericul. Începea să deslușească locul în care se afla. O cameră mică, aproape goală, în mijlocul căreia se aflau o masă din lemn solid și două scaune înfipte parcă în podea. Nicio fereastră, niciun bec, nici macar urme de cenușă pe pereți care să fi indicat iluminare cu foc. Doar... o ușă de metal pe sub care se strecura o raza albăstruie.
Fata se uită mai atent. Lumina de sub ușă se mișca. Atunci înțelese că cineva venea spre ea. Se sperie și dădu să fugă, dar apoi realiză că nu are încotro, așa că rămase în spatele scaunului.
Ușa se deschise încet fără zgomot și un... om corpolent intră încet.