Aurora ~Ceremonia Focului~

Fântâna arteziană

Inima accelera în timp ce respira sacadat. Se dădea înapoi și privea motanul cu ochii mari. Scargo ridică privirea spre ea și își miji ochii.

-Pentru că nu e nimeni în acest oraș, spuse el lent mișcându-și mustățile.

-Dar...

-Dubleții vin și pleacă, sunt recrutați, apoi mor. De generații întregi repet acest text. De milenii repet același drum, păși Scargo încet spre ea căpătând culori deschise și slăbind brusc.

Trupul i se micșoră, blana se strânse pe trup, apoi îi căzu, pielea se usca pe el, ochii păreau să îi iasă din orbite, dar el continuă să pășească încet spre ea, de parcă o pândea.

-Dubleții sunt simpli muritori. Fragili, cu vieți scurte. Toți în goana după nemurire. Se luptă să devină Mari Consilieri. Nu asta l-ai întrebat pe Ahadi? Cine îi conduce pe Dubleți?

Scargo era piele și os, dar și pielea se strânse, se zbârci, până când motanul deveni un schelet de pisică ambulant. Fata se dădea în spate speriată. Deși Scargo nu avea un ton amenințător, priveliștea aceasta nu era una prea frumoasă. Un schelet de animal vorbitor. Un schelet care involuează în timp ce merge.

-Află că Dubleții sunt conduși de Marii Consilieri. Da, Ahadi este unul din ei. Consilierii sunt mult mai puternici decât îți poți imagina. Trebuie doar să pocnească din degete și totul se fărâmă, pot să aplaude și să creeze o tornadă.

Mintea îi lucra rapid. Analiză situația în care se afla. Pisic ciudat venind încet spre ea. Oraș blestemat care probabil o va ține captivă. Un nebun care fură adolescenți și îi duce departe de casă pentru ca apoi să îi înroleze în armată și să îi pună să lucreze pentru guvern probabil.
Marii Consilieri păreau puternici după spusele scheletului. Îi aminteau de zei. Dar probabil nu era așa.

-Marii Consilieri sunt nemuritori, ei nu îmbătrânesc. Și dacă vrei să trăiești și să nu fie totul în van, mai bine ai lupta și tu să ajungi membră în Marele Consiliu. Și te rog să nu mă mai întrerupi!

Se opri brusc scheletul și redeveni motanul de mai devreme. Se întoarse cu spatele și își reluă mersul de mai devreme de parcă nimic nu se întâmplase.

-Îi vei întâlni mâine, la școală. Acum haide! strigă Scargo înaintând.

Pe cine? Pe Dubleți? Ea șovăi o clipă înainte să îl urmeze. Mai privi o dată în jur, apoi alergă după motan. Spusese că muriseră. Cum avea să îi întâlnească la școală? Ce școală? Trebuia să plătească?

Se apropiară încet de clădirea albă care părea să aibă trei etaje. Scargo iuți pasul spre o ușă uriașă, poate chiar antică, din lemn. Tocul de sus se rotunjea formând o arcadă impunătoare.

- De ce e din lemn? Ai zis că nu folosiți lemnul aici.

-Da, dar ușa asta e mai veche decât decizia noastră. Pe atunci nu aveam ciment, fier, nici măcar chirpici sau cărămidă, zvâcni el din coadă.

Gestul lui îi provocă și ei același zvâcnet involuntar, lucru care o făcu să întoarcă surprinsă capul. Își văzu prelungirea coloanei mișcându-se singură parcă. Ii va lua ceva să se obișnuiască. Nu e ușor să ai coadă.

Umbra clădirii căzu peste ei și își ridicară privirile spre ușa imensă. Scargo se opri și se așeză pe iarbă.

-Apropiete de ușă, zise el inexpresiv.

Involuntar, fata își dădu urechile pe spate suspicioasă.

-Haide, o încuraja Scargo. Senzorii de mișcare merg doar la oameni.