Aurora ~Ceremonia Focului~

Piatra cu desen pe ea

-Asta e adevarata mea identitate, spuse Ahadi bland. Acum nu vreau sa te sperii. Nu musc si nu sunt aici sa iti fac rau. Te vei obisnui cu infatisarea mea. Hai sa iti arat școala.

-Cum adica?

-Pai... adica școala. Cum e construită, ce contine si toate cele. Nu ai mai fost la școală?

-Adica nu ma mai intorc acasa? intreba ea pe un ton normal.

-Acasa? repeta Ahadi ridicand o spranceana. Draguta mea, cred ca orasul asta nou e un loc mai bun decat... oriunde ai fi locuit inainte, flutura el din mana iar ea intelese ca batea un apropo la dresa hainelor si prestatiei sale de mai devreme.

Chiar aratase ca o vagaboanda. Murdara, jerpelita, plina de zgarieturi si sange proaspat. Iar el venise la costum. Un costum curat, parfumat, aratase tipla in comparatie cu ea.

Brusc se inrosi. Ahadi se apleca iar peste tastatura si ciocani de cateva ori in sticla, apoi glisa si ciupi, apoi iar tasta. Ecranul devenise verde, un verde crud, relaxant. La fel si tastatura. Ahadi, adica... creatura imensa si hidoasa in care se transformase, atinse un cerc mic si glisa cu el prin aer pana in locul in care fusese mai devreme masa de lemn. Cercul se mări rapid pana cand deveni macheta holografica a... unui fel de oraș?

-Asta e școala?

-Evident că nu. Ăsta e orașul în care se află.  Asta e școala, murmură Ahadi indicând clădirea centrală ce semăna cu un zgârie nori.

Se uita mai atent la clădire. Părea un fel de coloană de piatră ce se înalță din pământ,  dar avea patru vertebre din piatră ce se micșorau spre vârf. Nu avea ferestre.

-Asta e Academia. Aici vei studia.  Aici e parterul, unde se află sala de festivități, apoi...

Fata se încruntă. Nu asculta ce zicea grasul de lângă ea. Era ceva în neregulă cu asta. Lucrurile nu merg chiar așa. Nu putea să fie adevărat.  Avea halucinații. 

Gărzile o prinseseră, o anesteziasera și acum visa. Ori avea halucinații.  Sau poate era moartă si acum se află în altă lume. Nu putea să meargă unde voia pocitania aia hidoasă. Nu putea să îi ofere ceva gratis. Învățase că totul se plătește în viață.  Chiar și fericirea. Nimic nu îți răsare asa în cale.

-...și aici sus e zona aviară. Ai reținut tot ce ți-am spus? întrebă Ahadi întorcându-se spre ea.

Fata tresări si se uită convingător la el, chiar dacă nu auzise nimic din ce spusese. Nu răspunse. Ahadi ridică o sprînceană și se întoarse cu spatele.

-Camera 2005, etajul -2016, ultima din capăt. Nu interesează pe nimeni ce faci tu în cameră atâta timp cât nu deranjezi pe nimeni.

A, și te rog să nu deteriorezi absolut nimic: holuri, mobilier, pereți,  tavan, curte interioară sau exterioară,  parc, grădini, biblioteci sau orice alt loc public. În camera ta poți să faci orice. Doar în camera ta. Scargo  îți va arăta orașul si tot ce trebuie sa știi.  Dacă mai ai întrebări, te duci la Scargo. Dacă nu... apelezi la mine. Doar la mine. Ai înțeles? întrebă Ahadi privind-o în ochi.

Fața încuviință din cap.

-Bun, zâmbi el. Acum... te rog să te apropii.

Ea îl privi suspicioasă pe Ahadi. Era ceva în tonul lui care o făcuse să se alarmeze. Îi ascundea ceva.

-De ce? întrebă rece.

-Mai este o fază prin care trebuie să treci înainte să fii un Dublet adevărat, zâmbi Ahadi părintește.
Privirile ei căzură pe mâna încleștată a creaturii.  Ținea în mână o piatră... cu desen pe  ea? Era maronie cu linii negre și puncte.  Era plată, cam cât o farfuriuță de cafea, poate puțin mai mică și mai bombată. Nu avea cum să îi dea cu o piatră în cap, nu? Adică... piatra aia era prea frumoasă ca să o irosească pe ea... Nu? De ce ai omorî pe cineva cu o piatră cu desen pe ea?

-Stai calmă,  nu îți fac rău.  E doar o piatră.

-Și de ce e desenată?

Ahadi zâmbi.

-Ești inteligentă,  spuse el.

Nu chiar, oricine și-ar da seama că e ceva în neregulă cu o piatră desenată. Poate o va picta pe față? Cu o piatră? Nu... ce are de gând cu piatra aia?

Coada i se lovi de ceva din spate și fata simți un mic șoc pe șira spinării.

-Asta e piatRAra.

-Piatra ra? repetă ea.

-Nu. PiatRAra.

-A. Are și ea magie? se încruntă fata începând sa creadă că își bate joc de ea.

-Piatra asta e mai specială. Îți arăt imediat, rânji Ahadi și o ridică deasupra capului ei. Via Ampera, eximito industria, producat illam pueritia, ut det animam hanc Dublet!

Era gata să izbucnească în râs la cât de ciudat era să  vezi o arătare cu o piatră colorată în mână care vorbește ciudat. Dar avu loc o explozie de lumină care o orbi, asa ca închise ochii. Simți miros de pucioasă și cremene și își aminti de magicienii care vindeau gogoși pe la spectacole imaginare și luau bani pe înșelătorii de genul.
Se frecă la ochi si îi deschise clipind des. Ahadi era mai înalt.  Pereții erau mai înalți. Masa era mai înaltă.  Se uită la mâinile ei mici si grăsuțe.

-Ce...? încercă să zică,  dar nu sună a vocea ei, ci a unui copil de șase ani.

-Întinerire, murmură Ahadi.

PiatRAra.  RA. Zeul soarelui. Egiptenii. Cu fântâna lor a tinereții.  Piatra. Ce?

-Uite, zise Ahadi lăsându-se pe genunchi. E parte din procedură. Mintea și flexibilitatea unui copil de șase ani e mai bună decât cea de adolescent. Înveți mai mult, te modelezi mai ușor. Acum du-te la Scargo. Te scoate el din starea asta de șoc, chicoti Ahadi și o împinse pe ușă afară.