Prolog
Hester
Din câte îmi amintesc, avusesem o famile. Nu era cea mai bună dintre toate, dar era o familie. Dimineața, mama mă ducea la grădiniță, iar seara tata venea și mă ducea acasă. Totul fusese bine. Aveam o casă, aveam părinți, ba chiar aveam și un frățior în pântecele mamei. Aveam o familie.
Dar când împlinisem cinci ani, totul se schimbase. Noaptea începusem să am coșmaruri. Visam războaie, lupte, oameni morți, trupuri neînsuflețite și sânge. Mult sânge. Părinții mei m-au dus la un psiholog, care m-a ajutat să îmi înfrunt fricile și coșmarurile. Visele se liniștiră. Totul era din nou bine. Sau așa crezusem.
Nu după mult timp, începusem să aud o voce în cap. O voce de bărbat . Vocea era calmă și melodioasă, dar tot o dată era dură și arțăgoasă. De astă dată nimeni nu ma putu ajuta. Nici părinții, nici psihologul. Nimeni.
Întro zi, mama îmi pusese în spate un ghiozdănaș și îmi spuse:
-Vei avea nevoie de tot ceea ce este în acel ghiozdan. Te iubesc mult, să nu uiți asta.
Vorbise încet, dar eu simțisem în vocea ei emoție. Îi vedeam lacrimile în ochi, dar nu spusem nimic.
Când ajunsesem la grădiniță, tata mă strânse în brațele lui puternice și calde.
-Să mă aștepți, bine? Voi veni diseară, și te voi duce acasă. Tu să mă aștepți. Te iubesc mult, spuse și se mișcă grăbit spre ușă.
Seara, unul câte unul, copii plecau acasă, lăsând grădinița foarte tăcută. Am așteptat, și am așteptat, dar nu veni nimeni după mine. Educatoarele plecaseră, lăsândumă cu paznicul grădiniței, care după un timp uită de mine și își văzu de treburi. Continuam să aștept, sperând că poate cineva v-a intra pe ușă și mă va duce acasă. Dar știam că nimeni nu v-a mai veni în acea seară.
Dimineața, educatoarele mă găsiseră adormită în pătucul meu din dormitor. Femeile dăduseră telefoane toată ziua în speranța că îmi v-or găsi părinții. Dar nimic.
Nici în acea seară nu venise nimeni după mine. Una dintre educatoare rămase cu mine, veghind la căpătâiul meu ca o mama la pruncul său.
Trecuseră zile, săptămâni, luni dar nimeni nu veni să mă caute.
Întro zi, ajunsesem întro casă mare, cu mulți copii. Rămăsesem acolo mult timp. Cu trecerea timpului, înțelesesem motivul pentru care mă aflam într-un orfelinat și nu întro casă alături de familia mea. Fusesem abandonată. Fusesem abandonată pentru că eram diferită și ciudată. Pentru că eram eu însămi.
La început nimeni nu vorbea cu mine. Stăteam cuminte într-un colț sperând ca mama și tata vor veni după mine. Dar nu au mai venit. Acum aveau un alt copil. Pe frățiorul meu care nu ajunsesem să îl cunosc. Cu trecere timpului ajunsesem să urăsc ființele care mă născuseră și mă crescuseră. Aruncasem tot ceea ce găsisem în ghiozdănașul care m-il dăduseră ei, haine, cărți , ori ce. Cel puțin încercasem... Chiar fusesem așa disperată și înfricoșată că îmi schimbasem numele. Mama obisnuia să îmi spună Ami, dar după ce m-a părăsit, numele suna ca o insultă pentru mine. Îmi alesesem numele Hester. Numele era puternic, dur și straniu ca viața mea. Nimeni nu văzuse schimbarea dintre nume.
Nu mai exista nici o Ami. Nici un copil blând și plăpând.
Eu eram Hester. Nu aveam familie, prieteni sau ori ce alt ceva. Nu aveam nimic. Mă aveam doar pe mine.
Devenisem enervantă, arțăgoasă și ciudată. Nimeni nu stătea sau vorbea cu mine. La toți le era frică de mine.
" Și poate așa e mai bine", mă gândisem eu. "Frica a fost mereu mai bună decât mila.", îmi spuneam eu în fiecare seară înainte de a adormi. Când fusesem părăsită, ceva în mine dispăruse. Mă simțisem goală pe înăuntru. Nimeni și nimic nu puteau înlocui pierderea sufletului meu, până întro zi.
Întro zi un om îmbrăcat în haine scumpe intră pe ușa orfelinatului. Rămase în orfelinatul nostru cinci zile și cinci nopți. Stătea , se juca și râdea cu toți copiii. Eu eram unica care nu stătea cu acel om. De când îmi pierdusem părinții, îmi era frică să mă atașez de alte persoane, ca nu cumva să le pierd și pe ele. Dar în a șasea zi, omul se apropie tiptil de mine. Se așeză în genunchi ca să mă poată privi în ochi de la înălțimea mea. Se uită drept în ochii mei și zâmbi.
-De ce stai cu mine? De ce nu stai cu copii mai normali ca mine? îl întrebasem.
-Tu nu ești un copil ca toți ceilalți?mă întrebase.
-Eu? Ca ceilalți copii? Eu nu voi fi nici o dată ca ei.
-Și de ce crezi asta?
-Pentru că dacă aș fi fost ca ceilalți, nu aș fi fost nici o dată aici!
Bărbatul icni surprins de răspunsul meu.
-Și tu de ce ești aici? mă întrebă omul după o pauz lungă.
-Mă aflu aici pentru că sunt un demon. O creatură care nu poate fi iubită. O creatură care a fost menită să fie abandonată într-un loc ca ăsta, spusem eu încet cu vocea ce îmi tremura.
Bărbatul amuți. Îmi aruncă o ultimă privire, ridicându-se și plecând lăsându-mă singură în tăcere și întuneric.
A doua zi mă trezisem întro mașină necunoscută, pe bancheta din spate. Omul era în față, el era cel care conducea mașina. După puțin timp, vehiculul se opri în fața unei case mari și albe.
-Unde m-ai adus? îl întrebasem fără tragere de inimă.
Bărbatul îmi zâmbi și vorbi cu o voce caldă:
-Bine ai venit în noua ta casă!
CITEȘTI
Zeița Războiului
Paranormal"Simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept. Nu auzeam nimic înafara unui țiuit asurzitor. Vedeam copii care fug de aici colo și adulți care arătau cu degetul spre mine. Apoi, din mulțime apăru un om înalt ce ținea în mână un pistol." Hester...
