Zeița Războiului

Capitolul 7

Doar o fată?

Hester

-Fata! Fata de pe scaun?! Trezirea!

Cineva statea în fața mea de 5 minute și tot urla ca un nebun. Am luat primul lucru care mi-a picat în mână și am aruncat în om.

-Adormită și periculoasă! Ciudată combinație, spuse băiatul.

Mi-am deschis ochii leneș. În fața mea apăru un băiat necunoscut mie.

-Cine mama naibii ești? spusem adormită.

-Normal că nu mă cunoaște nimeni de pe aici, spuse băiatul mai mult pentru sine.

-Unde sunt? întrebasem uitându-mă confuză în jur.

Nu eram în patul meu, în camera mea, în casa mea, în garaj sau chiar pe acoperiș. Unde eram. Pe ușă intrase o roșcovană drăguță. O recunoscusem imediat.

-Olivia? întrebasem.

-Oh, Hester! Ești încă aici? Nu mă așteptam să te găsesc aici la...

Roșcata se uită la ceasul de pe mână apoi șueră uimită.

-Nu mă așteptam să te găsesc aici la 6 dimineața. Din câte știu nu ești prea punctuală, spuse Olivia.

Eu și Olivia nu eram rude sau prietene. Nu ne consideram nici măcar cunoștințe. Ne întâlnisem o dată la cinema. Ea era cea care derula filmul și care avea gijă ca în spatele ecranului să fie totul în regulă. Mai mereu se plângea oamenilor să nu mai vină așa de des că nu mai are timp liber pentru iubitul său. Nu renunța. Iar eu, ca o fetiță rea și ciudată cum sunt m-am oferit să o ajut. De fiecare dată când aveam timp liber, mă duceam la cinema și îi țimeam locul fără ca cineva să știe. Iar eu aveam și un bonus. Nu mai trebuia să plătesc biletul sau să îmi cumpăr popcorn, totul era gratis.

Mi-am luat telefonul în mână si m-am uitat la ceas. Chiar era 6 dimineața.

Amintirile îmi invadară mintea. Hoțul, garajul, scăparea mea, cinema, o seară cu filme, popcorn și ciocolată... Mda. Cred că adormisem aici.

Un gând electrizat își făcu loc în mintea mea. Am sărit ca arsă de pe scaun.

-Avionul! am stigat.

Mi-am găsit ghiozdanul și l-am aruncat pe umăr.

-Ne mai vedem, spusem și ieșisem fugind pe ușă.

M-am dus spre locul unde mi-am lăsat bicicleta, și ca să vezi... Bicicleta mea nu era de găsit.

-Hoț tâmpit! am înjurat scurt în barbă.

"Acum trebue să merg vreo 5 kilometri pe jos. Minunat"

-Mai rău de atât nu se poate, îmi spusem în timp ce mă plimbam de ici colo încercând să-mi dau seama cum să ajung mai repede acasă.

Iar din senin soarele dogoritor străpunse norii cenușii ce se așternuseră pe cer. Copii au ieșit pe străzi începând să zbiere de fericire că nu trebuiau să stea în casă din cauza timpului urât. Mi-am dat ochii peste cap.

-Mai bine ploua! spusem uitândumă spre cer.

Norii se grămădiră unul lângă celălalt și din ei începuseră să se scurgă stropi reci de ploaie. Ploaia se înteți devenind o ploaie torenzială cu tunete și fulgere.

Buzele mele au format linie dreaptă.

-Eu și dorințele mele stupide, spusem șoptit.

Ploaia se întețea din ce în ce mai mult. Eram udă până la piele. M-am uitat în stânga și în dreapta și am început să merg pe drumul ce ducea spre vila mare și albă a tatălui meu.