Zeița Războiului

Capitolul 12

      Zeul Morților

     Hester

     ...

      -Cum de fiecare dată mă găsește? șoptisem.

     Mă uitam curioasă la Ceyx și Ares, care încercau să găsească o scuză plauzibilă pentru corpul Himerei. Se bâlbâiau și erau transpirați din cap până-n piciioare.

      -Deci, a apărut din senin și voi doi, DOAR voi doi ați omorât-o, constatase tata.

      -Da păi...  începuse Ares.

     -Cam așa... spuse Ceyx.

     Mi-am dat o palmă peste față. Mințeau mai rău ca un copil de cinci ani. Ares, într-un final, mă observase și răsuflase ușurat.

     Am prins perla roșiatică între două degete. Am ridicat mâna la nivelul capului, arătându-i-o. Făcuse ochii mari, iar după câteva secunde îl lovise pe Ceyx cu cotul în coaste. Bărbatul îi aruncase o privire urâtă lui Ares, dar după își întoarseră amândoi privirea spre mine. Bărbații studiaseră atent mica perlă roșie. Au schimbat niște priviri rapide, după care se întoarseră spre mine și aprobaseră scurt din cap.

     Tata s-a întors spre mine, ca să vadă la ce se holbau cei doi măscărici. M-am aruncat la pământ cu o bufnitură. Auzise pași ce se apropiau de mine. Am închis ochii. 

     Oare dacă mă prefac că sunt moartă, o să mă lase în pace?

     Răsuflasem ușurată în timp ce deschisem ochii. Vocea groasă a lui Ares îmi mângâia urechile.

     -Cine ar fi crezut că inima unei matahale este minusculă? întrebase.

    -Acum trebuie să-i dăm foc, murmurasem.

     Ares privea gânditor perla roșiatică.

    -Acum ar trebui să fiu la școală, ascultând discursurile plictisitoare ale profesorilor. Ar trebui să stau pe un scaun, înjurând cât de dulce pot faptul că nu pot dormi liniștită în pat. De ce ceilalți idioți nu se ocupă cu chestii d-astea? De ce doar eu trebuie să mă chinui să rămân în viață?

     -Poți să numești asta entrenament, spuse Ares. În comparație cu tine, ei nu știu nici măccar să țină o saie în mână. O să-i leși cu gura căscată.

     -Nu-mi pasă de gura lor. Eu aici risc să mor din cauza veninului, care apropo încă se împrăștie în sângele și orpul meu.

     -Atunci hai să negrăbim! șoptise Ares, devenind conștient de gravitația situației.

     Am rupt fâșii de material din tricoul lui Ares și câteva fâșii imaculate din tricoul meu o dată alb. Cumva, nu știu cum, reușisem să aprindem materialele.

     -Cum dăm foc inimii fără să împrăștiem cenușa? întrebasem.

     -Bună întrebare... spuse zeul meu gânditor.

     Respirația mi se oprise î momentul în care durerea îmi sfâșiase inima. Mi-am lipit mâna liberă de piept, de parcă aș fi putut să-mi scot plămânii ca să-i fac să respire. M-am uitat panicată la Ares. 

     -Ar fi bine să ne grăbim, șoptisem când îmi recăpătasem suflul. 

    Primul lucru care îmi venise în cap. Asta am făcut. Îmi făcusem mâinile cupă. Zeul mă privise întrebător. După un moment, perla roșiatică îi căzuse dintre degete direct în palmele mele deschise. Mi-am poziționat mâinile deasupra focului.