Zeița Războiului

Capitolul 16

     Bare de fier

     Hester

      ...

      Mai are sens să spun că totul din jurul meu se reducea la durere și suferință? Probabil nu, însă... însă cum sunt o ciudată fără pereche tot o să o fac.

    Întunericul mă primise cu brațele deschise, strângându-mă cu ghearele sale însângerate, facândumă să mă simt că acasă.

     Durerea nu îndrăznea să mă părăsească, de parcă îi era frică să mă lase singurică.

     Iar suferința... ce pot să spun despre ea? Suferința mi-a făcut sufletul să bocească, iar corpul să cerșească după îmbrățișarea ce mi-o oferă Ares de fiecare dată când ceva nu-mi convine.

     Îmi simțeam corpul de piatră, iar mintea îmi era amorțită. Picioarele nu mi le simțeam deloc. Abdomenul mă ustura că naiba, și Știam că dacă m-aș fi trezit din dulcele și lungul meu somn, mi-ar fi creat numai bătăi de cap. Mâinile îmi și erau și ele amorțite însă reușeam să le controlez. Degetele mi se încleștau în materialul fin al cearăafului, fapt ce mă făcea confuză. Nu mai eram în pădure? Capul mi-l simțeam greu, iar ochii refuzau cu încăpățânare să mi se deschidă. De fiecare dată când reușeam să simt din ce în ce mai mult ceea ce mă înconjoară, inima mi se oprea câteva secunde, parcă spunându-mi că nu este încă pregătită să-i spună adevărului pe nume. Așa ca gemeam profund, strângănd din ochi, afundându-mă în scumpul și dulcele meu întuneric nebun.

      Simțeam fiara din mine cum se zbătea în cușcă ei, gata pentru răzbunare. Cu greu am reușit să o controlez. 

     Somnul meu dulce fusese spulberat de mai multe voci enervante și necunoscute mie. Nu-l recunoșteam pe Ares. Nu-l auzeam nici pe tata. Toți și toate păreau că vin de pe altă planetă. O iritare nebună zvâcnea în capul meu, însă asta doar îmi ridica mai multe semne de întrebare.

       -Ce-a pățit?

       -De ce continuă să doarmă?

      -Dacă idioata nu se trezește o să o  omor cu mâna mea!

     Ultima voce de pe fundal îmi păruse anormal de cunoscută. Nu era Ares sau tata. Cu siguranță nu era vocea lui Ceyx, deci... M-am plesnit mintal. Mai mult ca sigur cei 11 idioți erau prezenți în cameră, și stăteau chiar în fața mea! Și chiar mai mult de atât, eram sigură că Noah tocmai își declarase ura față de mine. La urma urmei el ma adus în starea asta. El ma lăsat singură în pădure și tot el a ajuns numărul 1 în top-ul persoanelor ce le urăsc. Iar la urmă tot idiotul este revoltat și spune că vrea să mă omoare! Ce drăguț din partea lui!

      -Mai scutește-mă! Nu poți nii măcar să recunoști că tu ești de vină!

      -Ți-am mai spus că eu n-am făcut nimic! țipase Noah. 

       -Și eu chiar te-am crezut! spuse celălalt în batjocură. Ascultă, băiete, chestia asta s-a întâmplat numai din vina ta și a "prietenilor tăi". Poate dacă nu apăreai tu, ea ar fi fost bine.

      Îmi zâmbea sufletul. Ares chiar ținea la mine! Se ceartă cu umanul lu' tac-su pentru mine. Ce drăguț! Awwww!

     Vocile se îndepărtau din ce în ce mai mult, până când am rămas singură în liniștea și singurătatea mea.

     Mă simțeam blocată într-o închisoare a întunericului și a liniștei. Mă lipeam, ocazional, cu spatele de peretele de peretele negru imaginar, sau mă opream cu privirea pe tavanul întunecat Priveam ca o proastă punctele albe ce se iveau din când în când  în fața mea. Mă jucam cu o minge imaginată formată din amintirile amare a celor petrecute înainte să fiu încătușată în lumea singuratică a întunericului. Amintirile amare ce îmi tulburau mintea, provocându-mi cât mai multe gânduri răzbunătoare, ce îmi suprasolicitau mintea mea dulce. Gânduri răzbunătoare ce trezeau fiara închisă cu mii de lacăte în mine. Gânduri ce încet, încet mă înebuneau.