Amintirea mea și a lui

9.

    Mă gândesc la conversația cu mama, la alte momente de genul acesta, fiindcă ne certăm din orice.
    Știu că îmi vrea doar binele, că în mintea ei este sigură că face totul corect, la fel și tata.
    Câteodată, totuși, mă gândesc la alți adolescenți de vârsta mea, la lucrurile rele pe care le fac și îmi pun întrebarea: ,, Oare eu sunt copilul acela în care nu ar trebui să aibă încredere?"
     M-am dedicat studiului majoritatea timpului, chiar și în zilele libere când puteam să mă relaxez.
    Am încercat să îi fac mândri de mine, dar , de multe ori, în stările mele de melancolie, simt că nu am reușit nimic.

    Îmi prind părul într-o coadă, îmi iau un tricou de pe spătarul scaunului  și niște blugi pe care îi găsesc întâmplător în dulap.
    Nu mă uit la culoare sau la model, pur și simplu, în momentul acesta, îmi vine să plâng.
    Nu vreau să plâng doar pentru ziua de astăzi, vreau să plâng pentru toate zilele în care m-am abținut, în care mi-am zis că o să fie bine , în care doar am zâmbit când oamenii întrebau de starea mea. Vreau să plâng, fiindcă vreau să mă descarc, cu speranța că o să fie mai ușor.

    Gabriela nu zice nimic, a asistat de multe ori la certurile cu părinții mei, nici ea nu este de acord cu multe lucruri pe care le fac sau spun, dar preferă să tacă, la fel cum tac și eu.
    Primesc un mesaj de la Dani în care îmi spune că este jos cu Adrian.
    Mă spăl pe față fiindcă vreau să las gândurile negative în apartament.

    Îi fac cu ochiul Gabrielei și îi spun că plecăm.
    Îmi zâmbește , dar știu că are multe întrebări pe care ar vrea să mi le adreseze.
  - Sunt bine, îi răspund și o strâng în brațe.
    Îmi întoarce gestul și îmi șoptește la ureche, de parcă ar fi un lucru secret pe care nimeni nu trebuie să îl audă.
  - Te iubesc, ciudato. Vezi că ies și cu idioți pentru tine?
    Râd și o sărut pe frunte. Într-adevăr sunt o ciudată, dar sunt împăcată cu acest lucru, lumea are nevoie de oameni care să mai iasă  din peisaj.

    Închid ușa de la apartament cât de încet pot. Gabi coboară o treaptă, dar adidașii ei fac mult prea mult zgomot.
    O prind de braț, mă uit la ea, mă uit în jos și sunt sigură că s-a prins.
  - Serios? Vrei să cobor scările de la bloc în șosete ? Știi că , cel mai probabil, nimeni nu face curat pe aici, nu?
  - Sunt mulți curioși care nu dorm, îi răspund.
    Oftează și își scoate adidașii, fac același lucru.
    Îmi vine să râd, iar Gabriela grăbește pasul fiindcă știe că nu mă pot abține mult.

    Ieșite din bloc, țopăi încă încercând să merg și să îmi leg șireturile în același timp.
    Dani mă prinde de încheietură. Parcă nu l-am văzut de atâta timp.
  - Vrei să te ajut?
    Nu răspund, dar dau din cap afirmativ.
    Adi fumează o țigară cu privirea ațintită spre picioarele mele.
  - Gen, voi sunteți împreună sau?
    Dani nu zice nimic, eu nu zic nimic, dar Gabriela rupe tăcerea.
  - Nu, fraiere, îi leagă șireturile fiindcă maică-sa a zis să aibă grijă de ea.
    Adrian se uită mirat la ea, apoi la Dani.
  - Bă, Dănuț, serios? Te-ai făcut bonă, ce dracu.
    Izbucnim în râs, iar Gabi își dă o palmă peste frunte.
  - Dar tu chiar atât de prost ești?
  - Cred că ar trebui să mergem, nu credeți? O să treziți tot blocul cu cearta voastră.
    Îmi pun mâinile în solduri și le fac semn să plecăm.

    Gabi și Adrian merg înainte, ciodănindu-se pe tema că ea e înțepată și el e prost.
    Dani îmi ia mâna și mă trage spre el. Buzele mele sunt atât de aproape de ale lui, vreau să mă sărute, îmi doresc să facă asta de fiecare dată când suntem atât de aproape unul de celălat .
    E o senzație atât de nouă, atât de puternică și  nu pot să o controlez.
    Momentul nostru de tandrețe este intrerupt de Adi .
  - Pe mine nu mă pupă nimeni?
    Își țuguie buzele, iar Dani îi dă un ghiont în stomac.
  - O ai pe Gabriela mai în față, vezi dacă poți să îi înmoi puțin inima.
    Adrian își dă ochii peste cap și își linge buza de jos.
  - Înțepată, dar nu zic nu, s-a făcut bună de când am terminat a 8-a.

    Îmi pun mâna la gură când Gabriela începe să îl înjure auzindu-i "complimentele".
  - Bună-i mă-ta.
    Adrian își pune mâna la inimă, prefăcându-se foarte rănit de cele auzite.
  - De ce vorbești atât de urât de mama?
     Ea se întoarce și îi arată degetul mijlociu.
     În acel moment o ia la fugă, iar Adi face același lucru.

    Mă întorc și dau nas în nas cu pieptul lui Dani.
  - Ai 5 minute să fugi și tu, altfel o să vreau să fac altceva cu tine.
    Sunt confuză, dar nu trec două secunde și sunt prinsă într-o strânsoare, unde mâinile lui îmi gâdilă tot corpul.
    Mă zbat fiindcă râd încontinuu și imediat nu o să mai pot respira.
    Îi dau cu pumnul meu mic în zona lui " sensibilă" și mă eliberez.
     Nu aștept să văd ce față are, sau dacă l-a durut măcar puțin, o iau la fugă cu speranța să-i găsesc pe Gabi și Adrian.
     Îmi pare rău că nu am făcut mai mult sport în generală, fiindcă Dani aproape mă ajunge.
   - Te prind și jur că o să regreți!
   - Dacă mă prinzi! țip din toți rărunchii .
     Alergăm acum toți 4 și pot să spun că nu m-am simțit niciodată mai liberă.