Amintirea mea și a lui

4.

    Este ora 7:00.
    Sunt trează de câteva minute.
    Am adormit într-un final, dar am o durere de cap îngrozitoare.
    Îmi las părul pe spate și mă schimb de pijamale.  
     Vreau să mă îmbrac lejer, așa că îmi iau un tricou galben și o pereche de blugi negrii. În picioare am nelipsiții mei teniși. Mă simt mult mai comod decât în orice altă încălțăminte.

    Nu mă machiez foarte mult, doar puțin fond de ten, rimel și un luciu de buze.
    Lângă mine, Gabriela își întinde părul cu placa.
    Poartă o pereche de blugi albi și un tricou roșu. Nu pare la fel de entuziasmată ca mine, dar în același timp nici nu are de ce.
    Încerc să mă calmez și eu. Totul o să fie bine, trebuie doar să am încredere în mine.

    Mă uit încă o dată pe profilul lui și mă lupt cu dorința de a-i da cerere de prietenie. Nu o fac în cele din urmă.
    Dacă vrea să facă el primul pas, este liber. Nu îmi voi călca pe demnitate și nu îl voi căuta prima.
    Mama m-a învățat că mereu trebuie să țin capul sus și să nu cedez în fața nimănui.

    Viața unui bărbat este o continuă căutare și putem să spunem că misterul este acel lucru pe care îl apreciază la orice femeie.
    Cât timp are întotdeauna ceva de descoperit, nu își va pierde interesul.
    De aceea, dragostea se oferă cu măsură, puțin câte puțin, niciodată din prima.
    Oamenii mereu caută senzații noi și de aceea nu trebuie să ne dăm sufletul pe tavă ca după să nu mai avem nimic de oferit.
    Trebuie să fim dependenți de noi înșine, niciodată de alte persoane.

    Îmi iau geanta și cheile și o aștept pe Gabriela lângă ușă.
  - Pregătită? mă întreabă
    Se uită cu acei ochi căprui atât de atent la mine încât sunt aproape sigură că știe deja răspunsul.
    Acum ceva zile eram foarte pregătită, aveam totul planificat până la ultimul detaliu.
    Azi, totul s-a dat peste cap din cauza întâlnirii cu Daniel.
    Nu înțeleg de ce continui să mă gândesc la el când poate deja nici nu mai știe cum mă cheamă.

    Imensitatea blocurilor, claxoanele șoferilor și aglomerația de pe trotuare mă fac să mă simt mică.
    Este de abia ora 7:40, dar orașul s-a trezit la viață, oamenii încep o nouă zi, cu noi experiențe, cu noi momente de care își vor aduce aminte în perioadele următoare.

    Mă despart de Gabriela și intru pe ușa liceului, ajung în clasă iar Andreea îmi face cu mâna entuziasmată.
    Încep să chicotesc și mă îndrept spre scaunul liber de lângă ea.
    La ora 8:00 fix profesoara de română   intră pe ușă, se prezintă și începe să ne pună întrebări.
    Ne vorbește despre materia pe care o vom parcurge anul acesta și regulile pe care are pretenția să le respectăm.

    Orele decurg la fel. Dau mâna în pauze cu niște colegi, vorbim, râdem, încep să mă simt foarte bine, iar treptat, tot stresul dispare.
    Într-o pauză decid să ies pe coridor, mă plimb până la ultima clasă de la etajul 2, dar nu îl văd nicăieri.
   Decid să renunț și mă întorc în clasă.

    La ora 2, clopoțelul sună și încep să îmi strâng lucrurile.
    Aștept un telefon de la Gabriela fiindcă eu nu am minute și cred că mama a uitat să îmi încarce telefonul.
    Am rugat-o să facă asta înainte să ajungem la București, dar cel mai probabil a uitat.
    Cineva vine în spatele meu și îmi pune mâna la ochi.
    Îi recunosc atingerea și rasul.
  - Gabriela să fie oare? mă prefac că nu știu
    Ea vine rapid în fața mea și mă ia de mână trăgându-mă printre elevii de pe trotuar.
  - Niciodată nu te prinzi, așa-i?
    Face o față îmbufnată și îi răspund la întrebare cu un zâmbet scurt.
    Ea își dă ochii peste cap și mă imită.
    Sunt un om rece, ea este mult mai copilăroasă și acest lucru mă face să mă simt bine în preajma ei, dar eu nu sunt așa.
    Râd rar, la glume care sunt foarte bune sau la situații comice, dar în rest îmi exprim sentimentele în tăcere.

    Atunci când deschid ușa apartamentului, Gabriela își aruncă ghiozdanul și se trântește în pat. Aprinde televizorul și se bagă sub pătură. Sunt sigură că o să adoarmă în câteva secunde.

    O sun pe mama fiindcă observ că mi-a încărcat telefonul și apoi mă duc în bucătărie.
    Îmi fac un sandwich și îmi pornesc internetul.
    Mă uit printre notificări și văd un mesaj.
    În momentul în care îl deschid, mi se strânge stomacul.

ora 10:40
Daniel Costea: Ce faci bobocel? :))

    Nu știu ce să-i spun, este aproape 3.
    Îmi mușc buzele, tastez de câteva ori și sterg mesajul.
    Fac asta de câteva ori și în cele din urmă îi răspund.

ora 3:05
Clara Ionescu: Acum am venit de la liceu. Nu am avut internet. Tu ce faci? :))

    Chiar dacă acesta este adevărul, aș fi vrut să-i fi răspuns mai devreme.
    Pun telefonul pe masă. Fac câteva ture de la bucătărie până în dormitor unde Gabriela doarme și mă întorc înapoi.

    Mă uit din nou la mesaj și văd că este conectat. În secunda doi îl vede și tastează.
    Ies din aplicație și mă uit la meniul principal. Primesc notificare, dar mă abțin câteva secunde, nu trebuie să îi răspund din prima.

ora 3:17
Daniel Costea: Mă gândeam că nu mă bagi în seamă :))

    Un zâmbet mi se așterne pe față. Sunt doar niște simple mesaje, dar mă fac fericită. El m-a făcut fericită prin simplul fapt că l-am cunoscut.

ora 3:18
Clara Ionescu: Nu :))

    Sunt seacă, recunosc, dar este mult prea frumos să fie adevărat. Cel mai probabil, după câteva mesaje nici nu îmi va mai răspunde.
    Mă uit pe geam. Afară este atât de cald pentru luna septembrie.
    Primesc din nou notificare și atunci când deschid mesajul rămân surprinsă.

ora 3:22
Daniel Costea: Scuze că sunt așa direct, dar nu vreți să ieșim? Eu, tu și Gabriela? Mergem să ne plimbăm :))

    Mă uit la ecranul telefonului , iar în cap am o grămadă de răspunsuri.
    Nu știu dacă să accept, nu știu dacă este bine ceea ce fac.
    Am ajuns doar ieri la București, iar tata mi-a spus de foarte multe ori să nu las ceva să îmi distragă atenția.
    Este începutul liceului, perioada în care se bun bazele la cei 4 ani peste care trebuie să trec.
    Sunt confuză, nu am cum să îi dau un răspuns, nu vreau să fac ceva greșit.
   În minte îmi apare chipul său, acei ochi frumoși și căprui, îmbrățișarea lui caldă, iar picioarele mi se înmoaie.

    Tastez, șterg, tastez și iau o hotărâre în ultimul moment.
    Îi trimit mesajul și las telefonul jos.
    Poate că o să îmi pară rău, poate că nu, dar este decizia mea și voi suporta consecințele.