Dramă | Dragoste | Umor
Pentru Calypso Quinn, viața și-a pierdut rostul în ziua în care a împlinit optsprezece ani.
Trei ani mai târziu, se vede obligată să își însoțească părinții la o cină care poate influența viitorul afacerii familiei...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
La șase fără un sfert, tata ne însoțește pe mine și pe mama până la mașina mea, ne urează să ne distrăm și îi deschide mamei ușa, apoi urc la volan și conduc către sala unde are loc licitația.
Coborâm din mașină în fața clădirii imense, unde se află deja o mulțime de persoane cunoscute și nelipsiții jurnaliști.
-Arăți minunat! îmi spune mama și îmi aranjează puțin sacoul, înainte de a mă lua de braț și a intra în clădire, salutând în stânga și în dreapta.
Facem cel puțin zece opriri până să intrăm în sală, pentru a saluta diverse femei, marea majoritate prietene de-ale mamei. Aud o serie de complimente la adresa mea, dar nu spun nimic, ci doar zâmbesc. De obicei întorc complimentul sau îl fac eu primul, dar în seara asta chiar nu am chef și abia aștept să scap de aici. Intrăm în sala mare, în care au fost pregătite câteva zeci de scaune și ne așezăm în capătul celui de-al doilea rând, la rugămintea mea. Vreau să stau într-un capăt și să fiu lăsat în pace, ultima dată când am participat la așa ceva am stat lângă o femeie incredibil de grasă care ocupa o mare parte din scaunul meu și care ridica mâna din zece în zece secunde pentru a licita, ceea ce a fost foarte deranjant, având în vedere că m-a lovit de vreo câteva ori și, ca bonus, când stătea cuminte și nu își agita tentaculele pe sus, mă cocoloșea. Cred că m-a și deocheat, în seara aia m-am simțit extrem de rău. Mama povestește cu femeia de lângă ea și eu îmi scot telefonul, trimițându-i mesaje lui Blake, pe care l-am obligat să nu facă altceva după ora șase, căci e singura mea speranță că nu mă voi plictisi pe parcursul acestui eveniment stupid.
În sfârșit, toată lumea e aici și și-a ocupat locurile, iar o femeie tânără și subțire face nelipsita introducere, apoi îmi las capul în jos, privind ecranul și mă rup total de realitate. Din când în când, ridic capul pentru a părea interesat de ce se întâmplă, apoi revin la discuția cu Blake.
-Pe bune?! fac eu surprins, atunci când văd câte lucruri inutile a luat mama și pe care un angajat se chinuie să ni le încarce în portbagaj.
-Sunt superbe! spune ea încântată. Tabloul acela va arăta perfect în sufragerie!
Nici măcar nu mi-am dat seama de câte ori a licitat mama, dar oricum nu aș fi putut să o opresc. Mă abțin și nu o întreb câți bani a cheltuit pentru toate nimicurile astea.
-Ai văzut? mă întreabă ea, fluturându-și mâna în fața ochilor mei.
O sclipire îmi atrage atenția și văd pe degetul ei un inel ce pare a fi din argint, cu o piatră mare și strălucitoare.
-Pe bune, mamă? Un inel? Dacă vrei inele, nu trebuie să mergi la licitație! Cine știe câte altele l-au purtat!
