Dramă | Dragoste | Umor
Pentru Calypso Quinn, viața și-a pierdut rostul în ziua în care a împlinit optsprezece ani.
Trei ani mai târziu, se vede obligată să își însoțească părinții la o cină care poate influența viitorul afacerii familiei...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă întorc în dormitor cu lacrimi în ochi și închid ușa în liniște. Rămân lângă ea, în speranța că se va deschide și Damian va reveni, dar îmi dau seama că asta nu se va întâmpla și mă așez pe pat cu o pernă în brațe, lăsând lacrimile să îmi curgă pe obraji. Ce am făcut? Am stricat totul!
Nu pot să cred că am dat-o în bară! Ce m-a apucat?! Nici măcar nu mă gândeam la Carter... Probabil că amintirile cu el de aici își spun cuvântul. Ar trebui să mă duc din nou la Damian? Poate chiar să dorm pe un fotoliu în sufragerie, să îi arăt că vreau să dorm măcar în aceeași încăpere cu el? Nu m-ar lăsa... E orgolios, mai ales când vine vorba de Carter, iar eu l-am adus mereu în discuție în ultimele ore.
Nici măcar nu mai știu ce simt și pentru cine și îmi afund fața în perna moale, sperând să adorm cât mai curând și să fie totul bine când ne vom trezi.
Visez că e aici, cu mine, și mă ține în brațe. Mă trezesc atunci când primele raze ale dimineții pătrund în cameră și văd patul gol. Niciodată nu m-am simțit atât de singură dimineața... E ora șase. Poate am noroc să îl conving să se întoarcă în cameră și să mai dormim împreună o oră sau două. Îmi voi cere iertare și îi voi explica faptul că amintirea lui Carter încă mă urmărește peste tot și am nevoie de timp să scap de chinul ăsta, dar că niciodată nu mi-am imaginat că sunt cu fostul meu iubit în timp ce eram cu el. Cobor scările în liniște, repetând în minte micul meu discurs. Trag aer în piept și mă apropii de canapea, dar e goală și Damian nu e în sufragerie. Presupun că a avut o noapte la fel de neplăcută ca a mea și s-a trezit și el devreme. Îl caut în bucătărie, la baie, îl caut prin toată casa, dar nici urmă de el. Ah, desigur, îi place să își bea cafeaua afară!
Aerul rece al dimineții se lovește violent de pielea mea, căci port pijamale scurte, dar îl ignor și mă îndrept către foișor. Nu e nici aici. Pe unde umblă?
Întorcându-mă în casă, am impresia că ceva lipsește și imediat realizez ce: mașina nu mai e aici! A plecat? A plecat și ne-a lăsat aici? Asta nu e o atitudine demnă de un om matur! Ah, dar băieții se maturizează atât de greu! Nu pot decât să trag concluzia că l-am supărat atât de tare, încât nici nu mai vrea să mă vadă. Urc înapoi în dormitor și îi apelez numărul, însă nu îmi răspunde și asta nu îmi place deloc. Aștept o jumătate de oră, dar văzând că nu apare și nici nu îmi răspunde, încep să mă agit și bat insistent la ușa dormitorului în care se află Cynthia și Blake.
Blake deschide ușa, strâmbându-se ușor din cauza luminii.
-Ce s-a întâmplat? mă întreabă el somnoros.
-E totul bine? se aude vocea Cynthiei.
-Damian a dispărut și nu îmi răspunde la telefon! spun eu repede.
-Poftim? face Blake mirat și iese pe coridor, coborând la parter pentru a se convinge că nu le facem vreo farsă.
Cynthia se dă jos din pat și se uită la ceas, apoi se apropie de mine.
