Dramă | Dragoste | Umor
Pentru Calypso Quinn, viața și-a pierdut rostul în ziua în care a împlinit optsprezece ani.
Trei ani mai târziu, se vede obligată să își însoțească părinții la o cină care poate influența viitorul afacerii familiei...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Dintr-o mișcare ajunge lângă mine și îmi cuprinde fața în mâinile sale mari, apoi își presează buzele peste ale mele.
Aș fi avut timp să mă împotrivesc, puteam chiar să-i dau un pumn zdravăn, dar corpul meu este la fel de țeapăn ca și seara trecută, când era cât pe ce să avem un accident.
Damian are acel ceva care mă face să nu pot opri sărutul odată ce buzele noastre s-au atins și înjur în mintea mea pentru că nu am evitat asta. Nu îi răspund, dar nici nu mă împotrivesc și aș minți dacă aș spune că nu îmi place deloc. În mintea mea răsună avertismentele lui Rye și discuția dintre mine și Damian în care am stabilit că asta nu se va mai întâmpla și închid ochii strâns pentru a împiedica lacrimile să îmi curgă pe obraji.
Rămâne cu buzele lipite de ale mele preț de câteva secunde fără a face vreo mișcare, apoi, văzând că nu mă apropii de el și nu îl sărut la rândul meu, face un pas în spate și își lasă mâinile să cadă pe lângă corp.
Simt cum o lacrimă mi se scurge din colțul ochiului drept și mă întorc repede în altă direcție. Se apropie de mine și îi fac semn cu mâna să stea pe loc.
-Iartă-mă, eu...
-Te iert, îi răspund prompt și cu vocea ușor tremurândă.
-Ești bine?
Îi ignor întrebarea și mă îndrept către mașină, de unde iau un șervețel și îmi șterg ochii. Spre surprinderea mea, Damian rămâne pe loc și mă privește de acolo. Mă întorc la el și mă sprijin de un copac. Nu credeam că are atât de mult tupeu să încheie o ceartă în felul ăsta. Așa făcea și Carter...
-Calypso? mă întreabă Damian îngrijorat și eu ridic privirea. Îmi pare rău, sincer, nu știu ce m-a apucat. Nu voiam să te rănesc sau...
-Sunt bine. Cât e ceasul?
-Șase și jumătate.
-Mi-e sete, spun eu conștientă fiind că nu mai avem apă.
-Și mie... Va apărea cineva în curând, sunt sigur.
-Mă duc să fac autostopul, spun eu hotărâtă și mă postez pe marginea drumului.
-E o pierdere de vreme, nu trece nimeni pe aici la ora asta.
-Oricum nu am nimic mai bun de făcut.
Trece o jumătate de oră și nimic. Acum stau pe jos și privesc drumul pustiu, în timp ce Damian își face ordine în torpedou. Aud zgomot și mă rog să fie o mașină care să circule în direcția dorită de noi. Mă ridic în picioare și mă apropii de șosea la timp pentru a vedea o mașină care încetinește și se oprește lângă mine.
