Supernova Sufletului

Sunt doar un călător, lasa-ma saplec

Sub nopțile albastre de vara, cu luna plina ce
scanteia ușor pe cer. Zace trupul meu mort în
suspine, lacrimi și dor.

Dar din adancuri un vuiet asurzitor se aude,
este sufletul meu haituit de lume, asurzit de
vorbe goala si rasete fără de număr.

Simt ca mă pierd încet în pustiul nopții iar
luna care până ieri în zambea atat de gingasi si
dulce acuma pare sa ma devoreze pe
de-a-ntregul.

Ce dans ciudat între mine, viața mea și ale
mele vise, totul pare doar un vis frumos,
blestemat sa nu se mai realizeze niciodată
exact așa... Ca mine.

Un ilustru geniu atunci cand este condamnat
la moare rade, căci spaima mortii nu se
compara cu durerea unei vieți de neînțelegere
și chin spiritual, o viata în care fiecare pas ți se
pare a fii o treaptă, o treaptă gata sa explodeze
si să te fac din nou sa fii una cu întregul
univers, rece și nemarginit.

Sunt doar un călător, lasa-ma sa plec!