Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 1

         Pădurea din Vest – în apropiere de Minir

O liniște solemnă și o lumină stranie semnalează începutul asfințitului. Timpul pare că a încremenit, agățat printre crengile nemișcate ale copacilor îmbătrâniți de ani. Nici măcar adierea blândă a vântului de primăvară nu îndrăznește să miște din loc frunzele proaspete, ce alcătuiesc bolta deasă a pădurii. Umbrele înserării coboară grăbite, tot mai jos, iar răcoarea nopții se lasă grea, ca o pecete, peste ziua abia încheiată.

Singurul zgomot care deranjează ritualul apusului, e o trăsură cu doi cai care se zdruncină din toate încheieturile pe drumul denivelat, plin de hârtoape. Cei doi ocupanți ai trăsurii par a fi și ei cufundați într-o liniște ciudată, parcă influențați de atmosfera apăsătoare din jur.

Bărbatul ține hățurile, pocnind din buze la răstimpuri pentru a îmboldi caii. Hainele ponosite pe care le poartă au menirea să ascundă de posibilii prăduitori pe care i-ar întâlni în calea sa, faptul că el e unul din negustorii care se perindă la răstimpuri printre așezările împrăștiate prin ținut pentru a facilita schimbul de bunuri. Până nu ajunge în orașul următor, nimeni nu trebuie să știe că în spatele trăsurii acoperite de cortina de pânză se află ascunse lucruri de valoare care ar merita osteneala unui atac.

Ghemuită în cealaltă parte a băncuței de lemn, femeia care îl însoțește e acoperită de o pătură groasă, decolorată de vreme, pe care aceasta o strânge cu disperare în jurul corpului ca și cum ar fi fost singura armă de apărare împotriva unui dușman invizibil. Numai fața i se vede din pătură. Un chip pătat de praf și funingine, a cărui expresie obosită trădează o neliniște stranie. Pe lângă obrajii palizi atârnă câteva șuvițe închise la culoare, atât de încâlcite, de parcă n-ar mai fi fost pieptănate de multă vreme.

- Înnoptăm aici, anunță bărbatul deodată, iar cuvintele lui neașteptate o fac pe cea de lângă el să tresară ușor.

Și fără să aștepte încuviințarea ei, negustorul trage de hățuri, abătând trăsura din drum. La îndemnul lui, caii se opresc într-o mică poeniță aflată la câțiva pași distanță de cărarea pe care au urmat-o până atunci. Trunchiurile acoperite de mușchi ale copacilor din jurul lor își înalță crengile răsfirate în sus, ca într-o încercare mută de a atinge ultimii stropi de lumină care au rămas agățați pe cer pentru încă puțin timp. Dar sfârșesc îndesind și mai tare bolta de verdeață de deasupra, grăbind întunericul să se aștearnă mai înainte ca soarele să apună de tot.

- Adună lemnele și fă focul! se aude din nou vocea aspră, poruncitoare, zgâriind liniștea solemnă a pădurii.

Femeia tresare iar, speriată de tonul celui de lângă ea, dar se supune fără să zică niciun cuvânt. În timp ce coboară din trăsură fără să fie ajutată, pătura aproape că îi cade în lături dezvelind un trup slăbuț, mult prea firav, adică deloc potrivit pentru sarcina trasată de negustor. Însă acestuia nu pare să îi pese de un astfel de amănunt. O lasă să se chinuie singură să adune crengile uscate de printre copacii și tufișurile care îi împresoară, în timp ce el își face de lucru în interiorul trăsurii.

O jumătate de oră mai târziu, istovită și cu mâinile umplute de zgârieturi, biata de ea lasă să îi cadă din brațe ultimele bucăți de crengi peste grămada adunată până atunci, în timp ce clipește mirată spre cele două animale din apropiere.

- Caii... nu trebuie deshămați? murmură încetișor, parcă cu teamă, către bărbatul care tocmai își face apariția de sub copertina de pânză.

Vocea îi pare nesigură și la fel de firavă ca ea.

- Nu, nu trebuie! îi vine răspunsul repezit.

- Dar cred că s-ar odihni mai bine fără... insistă ea, privind cu milă spre cei doi cai, în timp ce se apropie de ei și întinde mâna spre căpăstrul lor.