Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 9

         Rose

În timp ce Mady mă strânge cu putere în brațele ei micuțe, lacrimile se adună grămadă în ochii mei, gata să rupă stăvilarele pe care încerc din răsputeri să le păstrez întregi, ca să nu mai par atât de slabă. Dar în momentul în care simt mâna ei cum se ridică și îmi mângâie părul într-un gest ușor, toată strădania mea se năruie complet. Inima îmi bate într-un ritm alert și la un moment dat, pur și simplu renunț să continui lupta de a-mi stăpâni tumultul de emoții care mă încearcă în aceste momente, atât de speciale.

Nu am știut până acum ce înseamnă o îmbrățișare caldă și sinceră. Nu pot să înțeleg cum un gest așa de simplu poate ascunde în el ceva atât de intens, cu o putere atât de mare, capabilă să calmeze până și cea mai aprigă furtună care zguduie din temelii un suflet zdrobit. Mama acestei fete pare să fi avut dreptate. Îmbrățișările chiar sunt magice, pentru că simt cum apropierea inimilor noastre ușurează vizibil greutatea tristeții care îmi vlăguiește ființa.

- Of, sărmana de tine! oftează Mady, aproape de urechea mea. Cred c-ai suferit grozav de mult... îmi pare rău, Rose!

Palma ei mă bate ușor pe spate, în timp ce mă scutur de plâns, cu capul afundat în părul ei negru.

De când mă știu, am plâns mult. Foarte mult. Dar niciodată lacrimile nu mi-au curs așa cum o fac acum, luând cu ele tot ce mă apasă.

Niciodată plânsul nu a fost atât de eliberator cum e acum.

- Poți să plângi cât simți nevoia, Rose, murmură Mady în continuare. Să nu cumva să-ți fie rușine de mine, bine? O să fie secretul nostru, pe care n-am să-l spun la nimeni. Nici măcar lui Jones, chiar dac-ar fi gata să mă schingiuie c-ascund ceva de el. Promit!

Cuvintele ei mă fac să zâmbesc ușor, printre cele două izvoare de lacrimi. Îmi ridic fața umedă și o privesc cu drag, dorindu-mi să fi avut și eu o asemenea soră mai mică.

- Nu am văzut niciodată pe cineva cu o inimă atât de bună ca a ta, Mady! îi spun, ștergându-mi lacrimile cu podul palmelor, în timp ce ochii ei mă urmăresc curioși. Mă bucur foarte mult că răutatea de dincolo de aceste stânci nu a ajuns și până la tine, ca să-ți întineze gândirea și inima. Cât de curând eu voi pleca de aici și nu cred că ne vom mai întâlni vreodată, dar îmi doresc din tot sufletul ca tu să rămâi mereu la fel de sinceră și bună, ca acum. Pentru că lumea asta e grozav de distrusă de tot răul care o învăluie ca o umbră grea, așa că strălucirea unei inimi atât de bune, precum a ta, e o rază prețioasă de speranță care poate lumina calea unor suflete rătăcite.

- Oh, Rose!... exclamă Mady și pot vedea pe fața ei cât e de copleșită de cuvintele mele.

- Promite-mi că nu te vei schimba niciodată, o rog, iar ea îmi promite solemn.

*

- Uite, vezi construcția aia de lemn, din spate? îmi arată Mady, întinzându-și degetul subțire în direcția în care vrea să privesc. E locul unde se-atârnă la uscat pieile animalelor pe care războinicii noștri le-au vânat. Iar lângă, în clădirea pe coșul căreia iese fumul ăla gros, se prepară și se-afumă cărnurile. Când Ben e-acasă, acolo-și petrece cea mai mare parte a timpului, chicotește ea. E un războinic desăvârșit, într-adevăr, dar cred că nimeni din toată valea asta nu se pricepe atât de bine ca el la preparatul cărnurilor!

Urmăresc fascinată tot ce îmi arată ea, în timp ce mă minunez ce comunitate organizată și bine închegată există în mijlocul pădurii, ascunsă de ochii tuturor.

Deja a trecut mai bine de jumătate de zi de când Mady își pierde timpul cu mine, arătându-mi și povestindu-mi tot felul de lucruri, la umbra unui copac bătrân, aproape de lacul de sus, de pe deal, de unde se vede foarte bine întreaga vale. Nu ne-am mai plimbat printre case și oameni, conștiente amândouă că încă nu am purtat acea discuție serioasă cu Jones, așa că nimeni nu are încredere să mă lase să hoinăresc liberă pe unde mi-ar pofti inima.