Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 6

         Jones

Este trecut bine de miezul nopții când, într-un final, reușesc să intru și eu în casă. Deși oboseala ultimelor zile își spune foarte clar cuvântul și în dreptul meu, m-am oprit totuși să rezolv câteva din situațiile care au apărut în vale, în lipsa mea.

În ultimii ani, împreună cu Ben și câțiva din bătrânii mai înțelepți care l-au cunoscut foarte bine pe tatăl meu, am reușit să organizăm destul de bine mica noastră comunitate strânsă în Valea Ascunsă. Fiecare persoană își cunoaște rolul și atribuțiile, copiii sunt învățați încă de mici să vâneze, să lupte, să recunoască plantele și întrebuințarea lor și să ajute cu tot felul de treburi potrivite vârstei lor. Apoi, pe măsură ce înaintează în vârstă, cresc și responsabilitățile, în funcție de talentul și îndemânarea fiecăruia. Am pus responsabili care să răspundă de fiecare domeniu de activitate, astfel încât totul să meargă ca pe roate, chiar și în lipsa mea sau a lui Ben. Dar uneori mai apar câteva situații asupra cărora e nevoie să intervin și să temperez posibilele conflicte apărute sau să încerc să găsesc soluții pentru unele probleme. Cum a fost, de exemplu, în cazul recoltei unei plante medicinale, care a fost atacată de un soi nou de gărgărițe, pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

O liniște completă domnește deja peste tot în jur, în momentul în care ies din clădirea băii comune. Acolo, tatăl meu a amenajat un bazin încăpător, împărțit în două, astfel încât atât femeile, cât și bărbații să aibă parte de intimitatea necesară. Apa din bazin e mereu caldă pentru că provine dintr-un mic izvor termal, aflat la baza aceleiași stânci care susține și pereții de piatră ai clădirii. Un canal construit ulterior, lasă apa folosită să se scurgă în râul care ne străbate valea și se pierde apoi, printre stâncile înalte, din spate.

Răcoarea nopții mă învăluie de îndată ce pășesc afară din aburii fierbinți, adunați între pereții de piatră ai băii. În jurul meu, întunericul e străpus doar de felinarele agățate de crengile copacilor sau de parii improvizați, care luminează cărarea pe care o urmez ca să ajung la căsuța mea. Clădirile de lemn sau piatră în care trăiesc oamenii mei împreună cu familiile lor, sunt toate grupate într-o parte mai retrasă a văii, la umbra unor copaci imenși, foarte bătrâni, care cred că sunt acolo încă de la începuturile tuturor timpurilor. În mijlocul caselor, chiar la intersecția cărărilor care vin din toate direcțiile, un foc mare e alimentat continuu întreaga noapte, de către războinicii care stau de strajă. La câțiva pași mai încolo, la umbra a doi nuci, tatăl meu a construit căsuța noastră, în urmă cu foarte mulți ani.

După ce satul lor a fost distrus de un grup de dalvirieni însetați de sânge, părinții mei împreună cu alți supraviețuitori au reușit să scape, fugind doar cu hainele de pe ei. Erau de foarte multe zile pe drumuri, flămânzi și obosiți, când vreo doi vânători care încercau să prindă niște iepuri, au descoperit din întâmplare o gaură destul de largă în stâncile din apropierea unei cascade. Culoarul șerpuit, săpat în piatră, care probabil că odată a fost albia unei ape curgătoare, i-a condus în locul acesta minunat în care s-au retras și au trăit liniștiți de atunci, la adăpost de orice alt atac, ascunzând cât mai bine drumul de acces de ochii tuturor.

Apoi, tatăl meu, fost soldat în armata regelui, a început să se ocupe de oamenii din jurul lui și să îi antreneze, cu gând să se răzbune pe nenorociții care le-au făcut rău lor și altora ca ei. Dar pentru că a reușit să crească un grup destul de puternic de războinici pricepuți, cu care a mai pus pe fugă din răufăcătorii aciuați prin zonă, locuitorii celorlalte așezări mai mici sau mai mari din împrejurimi, au început să le ofere tot felul de bunuri în schimbul siguranței. Astfel, tata și echipa lui de războinici au ajuns ca un fel de îngeri păzitori ai întregii păduri din zona de vest a ținutului.