Capitolul 2

128 31 4
                                    

          Rose

Îmi ridic ochii spre el, încercând să îi deslușesc trăsăturile ascunse sub gluga neagră, ca să pot să îmi dau seama ce intenții are.

Fără niciun folos. Deși e la doar un pas distanță de mine, numai barba neîngrijită care îi împodobește partea de jos a feței i se poate vedea într-o ușoară semiumbră, doar atât cât să mă lase să ghicesc culoarea închisă a firelor de păr. Restul chipului îi este complet ascuns de întunecimea materialului.

Îl privesc îngrozită. Pare atât de înalt și de masiv încât sunt sigură că ar putea să-mi frângă gâtul în orice moment, fără să se chinuie prea tare. Poalele mantiei lui aproape că ating pământul acoperindu-i trupul în întregime, iar această imagine îmi aduce aminte de toate poveștile auzite prin Dalvir.

Black Jones.

Sunt atât de convinsă că cel care stă acum în fața mea este chiar vestitul tâlhar, subiectul cântecelor și al legendelor pe care le-am tot auzit în ultimele câteva săptămâni, încât mi-aș putea paria libertatea proaspăt câștigată pe această convingere. Mantia neagră, ochii din umbră, statura dreaptă și alura de războinic misterios, fiecare din aceste detalii se potrivește la perfecție cu versurile cântate prin piețele orașului de către gurile și coardele scripcarilor.

Îmi aduc aminte ca prin vis că felul în care era descris de cuvintele lor inspira doar incertitudine. Un munte de incertitudini de fapt, pentru că nimeni nu știe exact cine e Black Jones cu adevărat. Nici măcar regele ținutului, mărețul Kayan de Rohn, care îl caută de ani buni, atât pe el cât și pe acoliții lui. Singurele informații sunt cele care stau și la baza legendelor și a cântecelor al căror subiect a ajuns să fie. Unele îl descriu ca fiind un bandit însetat după sânge, în a cărui inimă nu se găsește niciun strop de milă. Alte povești spun că Black Jones este, de fapt, îngerul păzitor al Pădurii din Vest sub ale cărui poale negre își găsesc scăparea toți oamenii buni și de a cărui sabie pier doar răufăcătorii. Dar nimeni nu știe cine e el cu adevărat sau unde poate fi găsit. Numai afișele cu recompensele regelui împrăștiate prin întregul ținut îi schițează un contur vag care, în fond, ar putea fi al oricărui bărbat acoperit în întregime de materialul unei mantii.

Prin urmare, nici eu nu știu la ce să mă aștept în momentul de față. Și cum din întunecimea tenebroasă a glugii lui negre nu pot afla nimic, arunc o privire scurtă împrejur, la ceilalți bărbați care ne înconjoară. Surtucele lor sunt jegoase, stropite cu ceea ce pare a fi sânge și noroi, iar barba care li se vede de sub glugă le e la fel de neîngrijită, dându-le un aer și mai înspăimântător decât o face deja faptul că nu pot să văd exact expresia de pe chipurile lor. Măcar așa aș fi știut ce prevestește clipa următoare, dacă o voi mai prinde în viață sau nu.

Oricum ar fi însă, nu îmi fac prea mari speranțe, pentru că după felul în care arată, tâlharii cu alură de războinici care tocmai ne-au luat prizonieri par fără răbdare, obosiți și murdari, ca și cum sunt de mai multe zile pe drumuri. Deci nu cred că dispun de nimic din ceea ce ar semăna cu mila sau îndurarea.

Simt cum cel care s-a proțăpit în spatele meu ca să mă imobilizeze ținându-mă de brațe, îmi dă un ghiont și mârâie aproape de urechea mea:

- Vorbește, femeie! Sau ți-ai pierdut și tu graiul?

Îmi dau seama că și el rostește cuvintele la fel ca Black Jones, accentuându-le destul de diferit de cum se obișnuiește în Dalvir, adică diferit de felul în care am fost și eu învățată să vorbesc. Noi accentuăm fiecare silabă rostind-o clar, pronunțând toate literele, pe când din gura lor, cuvintele ies oarecum legate între ele, întocmai ca și versurile cântate de menestrelii din piețele orașului, doar că pe un ton cu mult mai puține inflexiuni.

Păzitorii munților (vol.1) - Black JonesUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum