Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 8

         Mady

- Vai de mine! murmur încetișor, în timp ce privesc lung în urma lui Ben și a fratelui meu. Oare-om mai scăpa vreodată de ticăloșii ăia?

O liniște sumbră pune stăpânire pe întreaga sală în care au mai rămas doar bătrânii, femeile, copiii și câțiva din războinicii însărcinați cu apărarea văii în cazul unui atac neprevăzut.

Îndepărtez castronul gol din fața mea și îmi împreunez mâinile, așa cum m-a învățat mama, încă de pe vremea când am fost doar un mic copil.

Era o tot o zi de primăvară, ca acum, în care Jones și Ben s-au pregătit pentru prima dată să plece împreună cu tata și oamenii lui, dincolo de bariera de piatră care ne ține departe de toate pericolele care mișună pe afară. Eram obișnuită cu plecările tatălui meu, chiar dacă uneori, mă frământa gândul că poate într-una din zile, ceilalți războinici îl vor aduce acasă pe o targă improvizată, rănit rău, așa cum s-a mai întâmplat și cu alții. Dar aveam încredere în el, știind că e puternic și se poate apăra de orice rău ar fi putut să-l surprindă. Nu degeaba toată lumea asculta de el și-l urma orbește, nu?

Însă nu la fel simțeam și despre fratele meu mai mare și prietenul nostru cel mai bun. Ei păreau doar niște flăcăi mult prea tineri pentru pericolele de afară, oricât de mult insistau toți că sunt pregătiți. Tata s-a ocupat personal de antrenamentele lor, învățându-i tot ce trebuiau să știe despre arta războiului, iar dacă el, care era cel mai dur profesor, a spus că e momentul ca ei să înfrunte amenințările adevărate de dincolo de stânci, atunci așa era, cu siguranță.

Dar mie îmi era teamă că o să îi pierd. Și știu că am început să plâng grozav de tare când i-am văzut urcând pe cai și încolonându-se pe deal în sus, spre culoarul secret care face legătura cu lumea de afară, de care nu am avut niciunul voie să ne apropiem până atunci. În încercarea de a mă liniști, mama m-a luat în brațe și a început să se plimbe cu mine și să îmi povestească tot felul de lucruri.

Dar în ciuda glasului ei blând și calm, îmi aduc aminte că am văzut că și ochii ei erau plini de lacrimi.

- Vrei să-ți spun un secret? mi-a spus ea printre altele, atunci când m-a lăsat jos din brațe și ne-am așezat împreună, la umbra unei sălcii de pe marginea râului. Și mie mi-e teamă pentru băieții noștri.

Șoapta ei m-a făcut să o privesc uimită. Mama mi se părea o femeie extraordinar de puternică. Niciun semn nu dădea de gol faptul că ar fi cunoscut vreodată ce înseamnă frica, așa că nu puteam să îmi imaginez cum de în acele momente, până și ei îi era teamă.

Parcă văd și acum zâmbetul frumos care i-a împodobit chipul când a văzut uimirea de pe fața mea. Și-a ridicat mâna și mi-a șters lacrimile cu un gest ușor, continuând să îmi vorbească pe același ton cald:

- Și știi ce fac eu când mi-e teamă? Încep să îmi șoptesc dorințele, dându-le glas. Pentru că dacă insist să repet de mai multe ori aceste dorințe care-s ascunse-n inima mea, sunt convinsă că există cineva, undeva, care le va auzi și poate că se va-ndupleca să mi le-aducă la îndeplinire.

- Dar cine-i acel cineva care poate aduce dorințele la-ndeplinire? E-o persoană sau un spirit? am întrebat-o, privind fascinată în sus, spre ea.

- Uită-te la ramurile salciei, Mady, mi-a răspuns mama, cu un zâmbet ușor. Vezi cum se mișcă, unduindu-se lin? Cine crezi că le mișcă?

- Vântul.

- Și de unde vine vântul?

Am ridicat din umeri, pentru că nu știam răspunsul la această întrebare. Atunci, mama a continuat, iar ecoul cuvintelor ei parcă îmi răsună și acum în urechi, purtat de brațele timpului, dintr-un trecut de mult apus: