Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 7

         Rose

- Rose, Rose!

Tresar puternic la auzul vocii ascuțite care îmi țipă în ureche. Simt cum sunt scuturată cu putere, ceea ce mă face să deschid ochii imediat, speriată. Mă uit în jur, la încăperea străină în care mă aflu și pe moment nu îmi aduc aminte unde sunt și ce s-a întâmplat de am ajuns aici.

Dar imediat întâlnesc privirea prietenoasă a fetei aplecate deasupra mea, iar asta mă face să îmi amintesc totul în decurs de o clipă. Cum aș putea oare, să uit de Mady, ființa cea mai drăguță și prietenoasă pe care am văzut-o vreodată?

- 'Neața, trandafiraș! mă întâmpină ea, cu un zâmbet larg pe buze.

O rază aurie se odihnește pe chipul ei frumos, dând o strălucire aparte ochilor ei speciali, a căror irisuri sunt pătați de un fel de combinație între maro și verde. Pare o reprezentație în miniatură, vie, a naturii, unde culoarea mai închisă reprezintă pământul, iar verdele, bogăția plantelor care îl acoperă. Nu am mai văzut niciodată niște ochi atât de interesanți și de frumoși, ca ai acestei fete.

Mady chicotește ușor și în timp ce mă ajută să mă ridic, dând la o parte cuverturile care mă acoperă, continuă să vorbească, plină de o energie incredibilă:

- Pân-ai făcut tu ochișorii mari, eu deja ți-am luminat camera, dând la o parte pătura care-ți acoperea fereastra. Îmi pare rău că eu trebuie să fiu cea care-ți întrerupe somnul ăsta dulce, dar mă tem că vei rămâne flămândă dacă nu vii la masă acum, să mănânci deodată cu noi. Știi că Jones poate fi enervant uneori. Îi place ca toată lumea să fie prezentă la timp, pentru masă. Iar dacă n-apari, cine știe ce idei stupide îi mai vin și ne mai trezim că te lasă flămândă, sau eu știu ce altă prostie-i mai trece lui prin cap.

Mă uit la Mady, buimacă de somn și nu îmi pot imagina cum cineva poate să sporovăiască atât, fără să obosească. Cred că de când ne-am întâlnit prima oară, ieri după-masă, fata asta a vorbit mai mult decât am vorbit eu în ultimii câțiva ani buni de viață, povestindu-mi o grămadă de lucruri interesante. Cuvintele alungite, majoritatea legate între ele într-un mod ciudat, ca și cum nici nu se obosește să rostească toată literele, îi ies din gură pe un ton cu mai multe modulații decât ale războinicilor lui Jones.

Dar încă de când am ajuns în Valea Ascunsă, mi-am dat seama că sunt mai multe persoane care vorbesc ca ea, decât ca Jones și oamenii lui, care, din ce mi-a povestit Mady aseară, iasă cel mai des în afara zidurilor de piatră care înconjoară acest loc. Probabil din această cauză accentul lor e și puțin mai cizelat decât al celorlalți locuitori ai văii.

- Uite ce rochie drăguță ți-am pregătit pentru azi! îmi spune, grăbindu-se spre scăunelul de lângă pat, de unde ridică o piesă de îmbrăcăminte foarte drăguță, cum nici măcar n-am îndrăznit să visez că o să pot purta vreodată.

Numai pe femeile înstărite din Dalvir care mai apăreau uneori însoțite de slujitoare, ca să facă piața, le mai vedeam îmbrăcate atât de frumos.

Urmăresc mirată cum Mady aduce rochia aproape de mine, fluturând-o în aer și întorcând-o pe toate părțile, ca să o pot vedea mai bine.

- E drăguță tare, nu-i așa? chicotește ea, când vede că am rămas fără cuvinte, cu privirea ațintită asupra minunăției din mâinile ei. Lui Jones îi place să-mi aducă tot felul de lucruri drăguțe, de fiecare dată când se întoarce-acasă de prin călătoriile lui. De fapt, aduce pentru toată lumea, dar câteodată nu se poate abține ca pentru surioara lui mai mică să nu păstreze ceva... așa, puțin mai special. Toate lucrurile astea le primește la schimb de la locuitorii celorlalte așezări din pădure, pentru că-și pune viața lui și-a războinicilor noștri în pericol, încercând să-i țină departe pe dalvirieni. Oamenii sunt recunoscători că de ani buni, de când Black Jones cu echipa lui cutreieră în mod constant Pădurea din Vest, numărul și intensitatea atacurilor au scăzut considerabil, așa că se-ntrec pe ei înșiși, dăruindu-ne tot felul de-alimente, haine și alte lucruri necesare traiului de zi cu zi. Ei bine, rochia asta-i primită recent, de la un negustor care locuiește în Siher. Nu știu dacă știi, dar Siheru-i așezarea construită cel mai aproape de liziera pădurii, în apropiere de Garda de Sud. În drumul vostru spre stabilimentul soldaților, o să treceți chiar pe lângă Siher, o să vezi! Iar acum, c-am terminat cu lecția de geografie a unei mici părți din ținutul Lumii Noi, dă-mi voie să te-ajut să te speli, râde ea, punând rochia înapoi pe scaun.