Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 4

       Rose

- Știi ce?

Vocea lui Ben îmi întrerupe șirul gândurilor în care m-am pierdut de ceva vreme. Mă întorc spre el și îi întâlnesc ochii de culoarea alunelor de pădure, care mă fixează cu o blândețe pe care nu pot să mi-o explic. Nimeni nu m-a mai privit așa vreodată, astfel că mă simt compleșită.

Nu știu ce am făcut ca să merit bunătatea pe care omul acesta continuă să mi-o arate.

- Nu țin minte să ne fi împărtășit numele tău, spune el, iar urma unui zâmbet i se agață de colțul buzelor. Și nu mi se pare corect. Tu-l știi pe-al nostru.

- Oh! exclam, simțind cum mă roșesc ușor. Rose. Numele meu este Rose.

- Rose și mai cum? insistă Ben, când realizează că asta a fost tot ce am avut de spus.

- Doar Rose, îi răspund, cu o ușoară ezitare. Din păcate sunt orfană, așa că nu am niciun alt nume care să mă reprezinte, în afară de acesta.

- Înțeleg, murmură el, pe un ton gânditor, în timp ce îi observ privirea cercetătoare analizându-mă atent. Păi și care-i povestea ta, Rose? Cum a ajuns o tânără ca tine să se-avânte prin împrejurimile unei păduri atât de periculoase, cot la cot cu lașu-acela de doi bani?

Îmi las privirea în pământ, pentru că știu și singură cât de mult am riscat, pornind într-o astfel de aventură. Dar nu mai aveam nimic de pierdut. Viața pe care am dus-o în Dalvir nu poate fi numită viață, așa că am încercat să pun punct acelui trai sinistru, în care abia îmi târam sufletul de pe o zi pe alta. Privirile celor care treceau pe lângă mine și murmurele lor bârfitoare îmi străpungeau inima tot mai tare și îmi apăsau pe conștiință din cauza a ceea ce am făcut cu câteva săptămâni în urmă. Cu fiecare zi care trecea, simțeam că mai mor câte puțin pe dinăuntru.

Mi-a fost frică că dacă mai rămân mult acolo, în interiorul unui oraș atât de otrăvit, în mijlocul unor oameni mult prea cruzi, voi ajunge încet, încet, să fiu la fel ca ei. Și mai bine mi-aș da viața decât să văd întâmplându-se una ca asta. Așa că am avut de ales. Ori sfârșeam acolo, printre ei, ca una de-a lor, ori plecam oriunde altundeva, departe de toată durerea trecutului. Undeva unde să pot uita totul, încercând să găsesc un nou rost vieții mele distruse de chinurile prin care m-au obligat să trec, încă de când am fost doar un copil. Poate că în felul acesta aș reuși să scap și de coșmarurile care îmi bântuie fiecare noapte, secătuindu-mi trupul de fărâmele de putere pe care reușesc să le adun peste zi.

Multe suflete nevinovate au plătit prețul eliberării mele din mâinile lor. Prea mult suflete. Și nu merit. Nu eu, pentru că eu sunt răspunzătoare pentru moartea lor.

Pentru că eu am pus focul care le-a sfârșit viața.

Simt cum lacrimile îmi încețoșează privirea și înghit în sec, încercând să mă stăpânesc. Și viața mea ar fi trebuit să fie curmată de aceleași flăcări, măcar din datorie față de sufletele care au pierit atunci, din cauza mea. În schimb, am ajuns să fiu liberă, pentru prima dată după ani întregi de chin, în care cel mai apropiat prieten mi-a fost lanțul rece al temniței mele. Și până ce clădirea ospiciului nu a ars din temelii, eliberându-mă, nu am știut ce înseamnă să adorm altfel decât înconjurată de patru pereți întunecați și încătușată de greutatea de gheață a zalelor țapene.

M-am avântat în această călătorie alături de singurul om care, într-un final, a acceptat să mă ia cu el, fără să îmi ceară să îi plătesc drumul în avans. Ne-am înțeles să îmi achit încet, încet din datorie, după ce voi ajunge în Timer și voi începe să lucrez și să câștig ceva.