Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 5

        Jones

- Oh, în sfârșit, acasă!

Murmurele de ușurare ale oamenilor mei mă fac să zâmbesc ușor. Știu cât sunt de obosiți, însă ultimele zile s-au dovedit a fi extrem de roditoare, pentru că am reușit să ne refacem stocul de provizii, a căror lipsă deja începuse să își facă simțită prezența. Pe lângă asta, am reușit să mai eliminăm din dalvirienii care se aciuaseră prin împrejurimi, amenințându-ne existența. Nu cred că i-am înlăturat pe toți. De fapt, niciodată nu cred că vom avea cum să eliberăm pădurea de prezența lor otrăvitoare, dar sper că în următoarea perioadă vom avea parte de puțină liniște și pace. Măcar cât să mă ocup de un alt aspect, foarte important.

Gândul acesta îmi aduce aminte că trebuie să îl găsesc urgent pe Ben.

- Știi pe unde umblă Ben? îl întreb pe John, grăjdarul nostru, în timp ce descalec și îi predau frâiele calului.

- Probabil e-n jurul focului, cu restul lumii, răspunde el ridicând din umeri.

Dar nu-l găsesc în jurul focului. Continui să întreb de el în stânga și în dreapta, până când dau de o femeie care îmi spune că ultima oară l-a văzut în sala mare.

Mă îndrept spre construcția largă, de lemn, înălțată undeva în partea din spate a văii, la baza unei stânci imense, cu peretele neted. E cea mai încăpătoare clădire, plină de mese și bănci, în care toți oamenii mei au loc să se adune să servească masa, împreună cu familiile lor.

Îl găsesc pe Ben singur, așezat la una dintre mese, cu un pocal de băutură înainte. Flacăra felinarelor îi luminează chipul gânditor.

- Jones, ați ajuns! exclamă însuflețit, atunci când mă vede, iar expresia feței i se schimbă de îndată. Cum a mers treaba cu ultimii netrebnici care-au scăpat? Ați dat de ei? Le-ați făcut felul?

- Da, îi răspund, așezându-mă în fața lui, de cealaltă parte a mesei de lemn, în timp ce iau pocalul pe jumătate plin din mâna lui întinsă spre mine. În sfârșit, au plătit pentru toate nenorocirile pe care au apucat să le facă celor din Minir. Mă bucur c-am ajuns la timp, altfel nu cred că mai găseam nimic întreg în așezarea aia. Tu ce faci aici, singur? Unde-i fata?

- Am lăsat-o pe Mady să se-ocupe de ea, îmi răspunde, coborându-și privirea într-o parte. Cred că încă-s la baia comună.

Atitudinea lui evazivă mă face să mă îngrijorez de îndată. Ceva nu pare în regulă.

- Cum adică crezi? Pe cine-ai lăsat s-o păzească?

Ben ezită.

- Jones...

- Nu-mi spune că n-o păzește nimeni, Ben! mă încrunt spre prietenul meu.

De fapt, Ben îmi e mai mult decât un simplu prieten. Mi-e ca un frate mai mic, pe ajutorul căruia pot să mă bazez oricând. Am trecut împreună prin foarte multe situații complicate, am înfruntat nenumărate pericole și nici nu mă îndoiesc că dacă ar fi vreodată cazul, omul acesta și-ar da și viața pentru mine, fără să clipească. Iar eu aș face la fel, bineînțeles.

Singurul lucru care mă deranjează la el, însă, e că are prostul obicei de-a gândi cu inima.

- Jones, ascultă-mă puțin, te rog! îmi cere, privindu-mă cu ochi rugători.

- Sper s-ai o explicație bună! spun și-i fac semn să vorbească, în timp ce beau o dușcă zdravănă din lichidul răcoritor.

- Știi bine că de obicei, nu insist cu-așa cereri, dar de data asta, ceva-mi spune că facem bine ajutând-o. Tânăra asta, biata de ea, chiar avea nevoie de intervenția noastră...