Păzitorii munților (vol.1) - Black Jones

Capitolul 3

         Ben

- Ajunge, Willy! rostesc pe un ton hotărât către cel din fața mea, atunci când văd că nu glumește și chiar pare să aibă de gând să-i facă felul amărâtei din brațele mele.

Nu cred că e un spion. Willy a exagerat din nou. Mai are câteodată tendința asta, din prea mult zel, însă acum nu e cazul. Nu cred că o persoană poate să simuleze teroarea atât de bine, oricât de talentată ar fi ea. Iar mica noastră prizonieră tremură îngrozită și e mai speriată decât un pui de rândunică zgribulit, uitat în vânt și ploaie, într-o zi friguroasă de iarnă. Frica din ochii ei pare mult prea reală ca să nu o cred.

Dar se pare că Willy al nostru nu poate să vadă asta. Sau nu vrea, nu știu. Când aude cerința mea, ridică spre mine ochii mari și uimirea din ei trădează faptul că nu se aștepta să îl opresc.

Eliberez pentru o clipă brațul fetei, doar cât să îndepărtez lama amenințătoare de la gâtul ei, după care mă grăbesc să o prind înapoi, pentru că am impresia că își va pierde cunoștința din moment în moment. Asta dacă nu a făcut-o deja, la felul în care se sprijină de mine, lăsându-și toată greutatea în brațele mele.

Însă atât tonul hotărât al vocii mele, cât și mișcarea mea, o fac să își redeschidă ochii și să privească în jur, uimită. Judecând după purtarea ei, tind să cred că a renunțat să se mai împotrivească îndârjirii camaradului meu, probabil din cauză că nu se mai aștepta să scape cu viață din mâinile noastre.

Of, Willy ăsta. Nu are niciun pic de sensibilitate în el...!

- Dacă era spion, mă gândesc că și-ar fi salvat pielea pân-acum, recunoscând deja. Nu crezi? îi spun camaradului meu, păstrându-mi hotărârea în ton, astfel încât să îi mai potolesc din avânt.

Știu că e pornit rău să se răzbune pe dalvirienii care ne-au făcut viața tare grea în ultimele câteva zile. Și cine n-ar fi, de altfel? Nici nu mai știm de când cutreierăm pădurea în lung și în lat, în căutarea lor. Suntem rupți de oboseală și de când am plecat din siguranța adăpostului nostru, nu am mai închis geană pe geană fără să ne fie teamă că în clipa următoare ne vom trezi măcelăriți de diavolii după care umblăm. Deci e de înțeles că în momentele astea nu suntem prea buni la capitolul răbdării.

Iar faptul că am fost la un pas de a pieri amândoi, ca ultimii tolomaci, răpuși de mâna unei târâturi care n-are niciun fel de pregătire în arta războiului, ne-a cam pus capac. Și la fel ca mine, Willy știe că eu sunt cel responsabil pentru toată situația asta, pentru că eu am insistat noaptea trecută pe lângă Jones să salvăm viața fetei. Mi-a fost prea milă de felul în care a tratat-o nemernicul ăla de negustor sau ce era el, trimițând-o singură în pădure să strângă lemne, noaptea, când puteau fi atâtea pericole în jur, în timp ce el se lăfăia liniștit la căldurică, în siguranța trăsurii. Și ca și cum asta nu a fost de ajuns, a mai și lăsat-o să doarmă sub cerul liber, la mila tuturor fiarelor sălbatice de natură umană sau animală, care se puteau perinda prin locul acela. Norocul ei a fost că Jones m-a pus să verific împrejurimile și le-am observat prezența în timp ce patrulam. Pitit în umbra copacilor, am văzut toată povestea și bineînțeles că nu m-a lăsat inima să abandonez o femeie oropsită în voia soartei. L-am anunțat pe Jones, după care m-am întors și am păzit-o toată noaptea, de la distanță, ca să mă asigur că nu i se întâmplă nimic.

Dar știam că în condițiile date, una ca ea nu avea cum să rămână în viață prea mult timp, alături de nenorocitul cu care nu înțeleg cum de s-a încumetat să pornească la drum în primul rând. A durat puțin până să îl conving pe Jones să o luăm cu noi, dar într-un final, după niște promisiuni bine plasate, am avut câștig de cauză.