Prima mea iubire

Vrei să ne omori pe toți?!

Ajunsă acasă, în sfârșit, după a treia zi de școală, care, de altfel, a fost și ea foarte obositoare, m-am întins în pat, căci nu mai puteam. S-au întâmplat mult prea multe într-un timp mult prea scurt. La dracu! Cu ce am greșit, Doamne, de a trebuit să trec prin toate astea?... De ce mă pui la încercare astfel... Pentru ce? Gândurile mele nu se mai opreau și sincer, chiar simțeam nevoia să dorm acum puțin. Poate că o să mă simt mai bine după un pui de somn... :)) Poate... Căci dacă o să mă mai gândesc la EL, simt cum o s-o iau de-a dreptul razna...

Of, Mike, Mike, la naiba cu tine și cu premiul tău cu tot!...

Pe când eram aproape gata să adorm, un gând îmi străfulgeră mintea, aproape trezindu-mă instant:

"Ia stai așa, dacă nu m-am dus cu idiotul ăsta ieri (nu am mai ajuns la petrecere din motive cunoscute deja),ăsta înseamnă cumva că înțelegerea noastră cade?..." Pentru că el zis că o să mă lase în pace dacă mă prefac că sunt iubita lui pentru o seară. Și cum asta nu s-a mai întâmplat, asta se traduce prin faptul că o s-o ia de la capăt cu comportamentul lui?... Gândul că și-ar reveni la "normal" și s-ar purta în continuare ca boul care este mă îngrozea... Dacă o să zică pas la înțelegere... Că ce era stabilit nu s-a mai întâmplat și că s-a făcut de râs din cauza mea (mă rog, și a lui puțin) și atunci nu mai are rost să se poarte frumos cu mine...

Încerc să mă liniștesc și să duc acest gând deranjant departe.

Într-un final, reușesc să adorm.

***

Trec câteva ore. Mă uit la ceas. Este deja seară. Ora 19:12. Cred că am dormit de când am ajuns acasă și nici măcar nu cred că am mâncat. La dracu! Ziua asta m-a epuizat mai mult decât credeam.

La ora asta presupun că și ai mei au ajuns deja acasă... Și probabil se întreabă de ce nu am mâncat până acum de prânz. Or fi îngrijorați?

Aud niște ciocănituri în ușă. Articulez un "Intră" și apoi mă uit cum ușa se deschide ușor. Era tata.

-Hei, ești bine?, mă întreabă, pe fața lui citindu-i-se o ușoară îngrijorare. De ce nu ai mâncat nimic până acum? Ți-e rău? Eu am ajuns de ceva timp acasă și mama ta la fel, dar când am văzut că nu ieși deloc din cameră, am decis să văd ce se întâmplă cu tine. S-a întâmplat ceva?, ultimele cuvinte le rostește apropiindu-se de mine și punându-se pe pat, privindu-mă blând.

"Da,tată,s-a întâmplat ceva, ceva ce mi-a scos peri albi și aproape că nu îmi mai dă pace. Adio liniște și echilibru! Mi-a părut bine să vă am în viața mea.Viață pe care acel idiot a dat-o peste cap.", spun eu în gând.

-Pâi... , spun eu uitându-mă în jos, neștiind ce să zic exact.

-Ai febră cumva?, spune tata în timp ce îmi verifică cu anxietate fruntea, dar descoperă că nu este nimic. Huh, nu ești bolnavă, se pare. Atunci, ce este? De ce stai aici închisă în cameră?, mă întreabă acesta.

-Eu, adică, îmi era cam somn și, de aceea, m-am culcat. M-am trezit de curând. , spun schițând un mic zâmbet, încercând să-l liniștesc.

-Dar nu ai mâncat nimic! Așa ceva nu se poate! Chiar nu ți-a fost foame? Mă îndoiesc..., zice tata privindu-mă vizibil ingrijorat.

-Cum spuneam, cred că m-a obosit ziua de astăzi și am decis să dorm. Scuze că nu am mâncat și că v-am îngrijorat. , spun eu uitându-mă în podea. Chiar îmi părea rău că din cauza mea își făceau griji.De parcă nu le ajungeau grijile de la servici, mă mai aveau și pe mine...

Tata oftează, apoi spune:

-Ai noroc că nu am trimis-o pe maică-ta aici... Era în stare să vină să vadă ce e cu tine, dar m-am oferit eu. Altfel, știi ce ar fi fost la gura ei. Doar o cunoști...