Prima mea iubire

De ce tocmai EL?!

 Capitolul 2

Deci,mi-am ales tinuta perfecta pentru scoala!Sunt geniala!(mai ales modesta J)

Mi-am luat pe mine jeansii stramti de culoarea cerului,adica un albastru intens,o bluza alba,dantelata,cu manecile pana la coate,iar in picioare,perechea mea preferata de balerini albi,simpli,dar eleganti.Parul mi l-am prins intr-un coc lejer,dar in acelasi timp,rafinat.Putin make-up,caci nu-mi place sa ma machez strident,eu sunt adepta look-ului cat mai natural,bijuteria care nu-mi lipseste niciodata,lantisorul de aur cu numele meu pe el,primit cadou de ziua mea,de la o matusa din Chicago,desigur,geanta cu tot ce am nevoie in ea si eram gata.

Cand am terminat,Fluffy a latrat de incantare si s-a pus in doua labute,iar eu nu m-am putut abtine sa nu-l mangai.

M-am uitat iarasi la ceas si era 7:30.Wow,nu pot sa cred.Am fost gata in numai 5 minute!Eram mandra de mine!

Oricum,trebuia neaparat sa plec,pentru ca daca nu o faceam,balaurul cu doua capete intra peste mine si imi facea o morala de care,sincer,nu prea aveam chef.

Am iesit din camera, cu geanta pe umar,coborand scarile in graba,ajungand la parter.

Tata deja plecase,caci avea ore devreme,inaintea mea.Mama tocmai iesise din bucatarie si,in sfarsit,ma privea incantata ca eram pregatita sa plec.Se apropie de mine si ma saruta parinteste pe frunte.Ma simteam un pic ciudat,deoarece ea nu prea isi arata iubirea fata de mine.

-Sa ai o zi buna,scumpo!,spune in timp ce imi mangaie obrazul.

-M-mersi!,ii zic putin nesigura pe mine.

-Sunt convinsa ca astazi o sa fie o zi excelenta,dar acum du-te,nu mai sta,ca altfel o sa intarzii!

-Bine,acum plec!Ne vedem!

Nu dupa mult timp,ma imbratiseaza si sunt destul de sigura ca a inceput chiar sa si planga.

-Mama,ce ai patit?Tu cumva…plangi?,o intreb fiind un pic ingrijorata.Asta nu prea seamana cu mama pe care o stiu eu,cea care nimic n-o doboara,care e mai puternica ca o stanca si nimic nu o afecteaza,nici macar cel mai lacrimogen film posibil.

Rupe imbratisarea si imi raspunde cu cateva lacrimi in ochi:

-Of,sunt doar putin trista ca fetita mea a crescut.Te-ai facut asa mare!Uita-te la tine,esti clasa a 10-cea;inca nu pot sa cred cand au trecut anii!Mai ieri te jucai cu papusile,iar la cele care nu-ti placeau le rupeai capul!,spune,lasand la iveala un mic chicotit.

Serios?!Asta avea?Ii parea rau ca am crescut?N-as fi crezut niciodata ca lucrul acesta o va face sa planga!Si eu care nu o consideram sensibila.

-Mama,e in regula!,o linistesc eu,stergandu-i ultimele lacrimi ramase pe chipul ei de portelan.Doar era normal sa cresc,nu-i asa?Nu puteam sa raman mica la nesfarsit,ii zic asta cu un zambet pe fata.

-Ai dreptate,doar ca…face o mica pauza,timp in care ofteaza,ca parinte este foarte greu sa-ti vezi copilul crescand si maturizandu-se,spune cu o voce trista,incat chiar imi parea rau pentru ea.Dar asta e,viata merge inainte!

-O sa fie bine!,si o imbratisez cat de strans puteam.

Chiar imi placeau momentele noastre de mama-fiica,desi erau destul de rare.

Se desprinde din imbratisarea noastra si imi spune,de data asta, cu o voce normala:

-Hai ca am jelit destul!,zice si am ras amandoua.

Doamne, de ce nu pot fi mai dese momentele astea?

-Te-am retinut destul si nu vreau sa intarzii la scoala din cauza mea…