Jocul răzbunării

17

Artemis
Dupa seara trecuta care a lasat urme adânci in sufletul meu,astept cu nerăbdare mesajul de la Daimon. Sunt in bucatarie,pregătind ceva de mancare,in timp ce Zayn lenevește tolănit pe canapeaua din living.
       Învârt in oala cu capul printre nori,sunt obosita si abia de ma pot concentra cand vibrația telefonului pe suprafata mesei ma face sa tresar.

        "Nu-ti face griji,Artemis. Voi veni dupa tine in cel mai scurt timp"

Ma uit la Zayn,care pare ca nu a sesizat nimic,asa ca tastez repede.

"Spune-mi unde esti. Vin cat pot de repede."

Mai am o speranta de a-l revedea pe Daimon. Inima mea parca o ia la sanatoasa si devin tot mai nelinistita in legatura cu el. Gandurile mele zboara in toate partile,pana reusesc sa citesc:

"La spital"

Inchid aragazul si vreau sa merg in camera mea sa ma schimb si sa fug la Daimon. Zayn mormăie somnoros si ma prinde de picior cand trec pe langa canapea.
-Unde te duci?
-Vrea sa ies putin...Am nevoie de aer.
-Nu pleci nicaieri.cuvintele lui ma lovesc in plin.
Lumea mea pare ca se prăbușește o data cu cerul. Trebuie sa ajung cat mai repede la el,trebuie sa-l vad,sa stiu cum este.
Merg la raftul cu medicamente si dau cu ochii de o folie de somnifere. O iau si mi-o strecor in buzunar,apoi revin in bucatarie.
-Iubito...spune el lenes.Fa-mi te rog o cafea,ma simt molesit.si asta era tot ce aveam nevoie sa aud.
Cafeau este perfecta. Gustul amărui al pastilei poate fi usor confundat cu cel al cafelei. Zdrobesc vreo doua pastile si le las la fundul cestii,apoi torn lichidul maroniu peste si amestec bine.

-Multumesc,iubirea mea! Esti atat de draguta.
-Cu mare drag,iubitule.spun si ii arunc un zambet fals.
Il privesc cum se moleșește tot mai tare,pleoapele atârnându-i tot mai grele,pana se afunda intr-un somn adanc.

Il las pe canapea,sforăind zgomotos,trag ceva pe mine in viteza,urc in masina plec catre Daimon. Sunt entuziasmata si un sentiment de liniste ma învăluie. Sunt nerăbdătoare sa-l revad,sa-l simt,sa ma simt iarasi in siguranta in bratele lui. Drumul de 10 minute parte parca interminabil,masina mea pare ca merge in gol,de parca nu înaintez deloc. Simt ca ard la fiecare semafor si secundele se transforma in ani.

       Dupa cele mai lungi 10 minute din viata mea ajung in fata spitalului si un val de sentimente nedescifrate ma loveste in plin,si asta ma lasa fara vlagă. Merg bezmetică pe holuri,întrebând in stanga si-n dreapta despre el,pana gasesc o asistenta draguta si-mi spune:
       -Vino dupa mine.cuvinte de care aveam nevoie ca de aer.
        Mergem pe coridoarele mari,urcam randuri de trepte înguste, pana ajungem in fata unei usi de termopan inchise.
        -Intrati,domnișoara. Daimon este aici.
        Deschid usa iar in apogeul entuziasmului nu mai tin cont de locul in care suntem si ma arunc deasupra lui îmbrățișându-l strans si sărutându-l cu atata nevoie de asta. Ma simt ca o dependenta,care a dus lipsa drogului,iar in pragul sevrajului a primit doza de care avea atata nevoie.
        -Cum de te-a lasat sa pleci?intreaba el neeliberandu-ma din bratele din care n-as vrea sa mai plec.
        -Nu m-a lasat,dar am apelat la trucuri învățate in filme. L-am adormit cu somnifere in cafea.
        Face ochii mari si ma priveste surprins,apoi zambeste linistitor.
         -Esti de-a dreptul nebuna.
         -Nimeni si nimic nu ma poate tine la distanta fata de ceea ce iubesc,iar pe tine,Daimon,te iubesc de 100 de ori mai mult decat pe mine