Întotdeauna m-am întrebat cine sunt eu, care este scopul meu în această viață sau dacă am vreunul și ce mă determină să fac alegerile pe care le fac. Sau mai pe scurt: care este povestea mea? Cu siguranță nu sunt încă pe deplin cunoscătoare în ceea ce mă privește și mai multe carți de citit, dar sunt destul de convinsă că am înțeles anumite lucruri despre mine.
De mică îmi formasem impresia, cu desăvârșire falsă, că orice lucru îmi propun să fac o să îmi iasă din prima, sau cel puțin cu mare ușurință. Oricât de dificilă ar fi sarcina sau domeniul respectiv, nimic nu ar fi fost suficient de greu pentru mine. Dar pană la urmă, nimic nu este greu pentru un copil căruia nu i-au fost asuprite de societate sau de anumiți factori externi imaginația si naivitatea vârstei, nu-i așa? Și uite că, am ajuns sa trăiesc în această bulă a concepțiilor neadevărate, în care eu sunt centrul universului meu și nimic nu îmi poate sta în calea a ceea ce-mi doresc, fapt care îmi hrănea cu deplinătate egoul. Acesta era adevărul meu. Pană în ziua când nu a mai fost așa. Desigur, nu aș putea spune că declicul a avut loc într-o anume zi în care astrele nu au fost corect aliniate sau în care m-am trezit cu fața la cearșaf. O serie de evenimente nefericite, care s-au ținut lanț, au făcut să îmi scadă încrederea în sine. Nu reușeam să fac ce îmi propun. Ma simțeam atât de vinovată când făceam câteva lucruri care îmi ofereau bucurie și fericirea că mâine e o nouă zi... în loc să aprofundez lucrurile care îmi ieșiseră de sub control. Știam că aveam o problemă și echilibrul meu format în atația ani, de ingenuitate, ce-i drept, se spulberase. Pur și simplu nu mai eram eu. Fata veselă, mereu cu zâmbetul pe buze nu mai exista. Mă simțeam pierdută. Ajunsesem într-un stadiu în care niciodată nu m-aș fi gândit că o să ajung și cel mai rău lucru este că nu am spus nimanui ce simțeam la momentul potrivit. Pentru că dacă în copilărie mă încăpățânam să gândesc că nimic nu este prea greu pentru mine, însemna că nici o criză existențială a vârstei nu mă depașește. Și nu a făcut-o. Într-un final, discuțiile cu părinții și prietenii m-au adus pe făgașul cel bun. Dar ce încerc să evidențiez este faptul că ori de câte ori vă simțiți triști dintr-un anume motiv, fie el mai important sau mai superficial, nu ezitați să discutați cu cineva despre asta. Cu oricine simțiți că vă poate asculta și vă vrea binele. Nu lasați timpul să treacă, pentru că acele clipe nu o să vi le mai dea nimeni înapoi.
Astăzi, nu pot să spun că am redevenit eu cea de dinainte complet. Dar lucrez la asta. Și pentru că tind întotdeauna să văd partea plină a paharului și am o afinitate pentru spiritualitate, consider că dacă nu aș fi avut parte de nicio situație mai puțin fericită, nu aș fi știut să apreciez lucrurile cu adevărat frumoase din jurul meu. Din această experiență am învațat că întotdeuna trebuie să comunici supărările, temerile, cu cineva cât mai repede posibil și că noi ca oameni, ființe umane, nu am fost concepuți pentru a fi perfecți. Putem să greșim o dată. Putem să greșim de o mie de ori. Dacă avem ceva de învățat în urma lor, atunci nimic nu este pierdut. Cum spunea Martin Luther King: "Dacă nu poți zbura, fugi. Dacă nu poți fugi, mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te. Orice ai face trebuie să mergi înainte."
Dar acestea fiind spuse, pană la urmă... cine sunt eu? Ei bine, sunt o persoană care a descoperit latura realistă a vieții și a înțeles cât de prețios este timpul. Tot ce îmi mai rămâne de făcut este să mă dezvolt pe mine însumi și să aduc sprijin și bucurie celor din jurul meu. Viața este scurtă și dacă învațăm tainele sale, la sfârșit nu am avea niciun regret.
Și acestea fiind spuse, cred că asta este povestea mea.
