Încă îmi amintesc
râsul de seară al hienelor
și cioburile eprubetei sparte care se răsfirau pe podeaua laboratorului.
Încă îmi amintesc
disperarea din ochii mamei
și scheletul ce rămăsese din trupul meu ofilit de râsetele lor.
Încă îmi amintesc
perna udă de lacrimi
și picurii de sânge care cădeau involuntar pe biroul meu.
Încă simt
privirile de seară ale hienelor
și halatul pe care nu voiam să mi-l curăț niciodată.
Încă simt
durerea din ochii mei
și insuficiența de sine când mă priveam în oglindă.
Încă simt
strigătele goale pentru ajutor
și transpirația de pe frunte ce picura la gândul zilei de mâine.
Încă văd
colții de gheață ai hienelor
și umilința publică prin care trebuia să trec mereu.
Încă văd
singurătatea fantasmagorică
și nopțile goale ce se învârteau în jurul meu.
Încă văd
trecutul în mine
și hienele în voi.
Și, totuși, știu
că voi sunteți doar niște biete hiene
lipsite de suflet, unite în haită,
de care nu mai trebuie să mă apropii.
Probabil încă râdeți, aceleași biete hiene,
lipsite de sine, unite în faptă,
de care nu mai trebuie să mă apropii.
Am scăpat cu viață.
