Destine pecetluite

Capitolul 12. Vanessa

Am revenit cu un nou capitol așa cum v-am obișnuit în fiecare vineri și m-am gândit să vă fac cunoștință și cu Francesco (îl aveți la media).  Lectură plăcută!

Trântesc usa de care mă reazem disperată să dau un sens la tot ceea ce tocmai s-a întâmplat, să găsesc o explicație plauzibilă faptului că inima mea a răspuns zbatandu-mi-se în piept de parcă ar fi vrut să iasă, în preajma celui pe care îl consider cel mai aprig dușman . Îmi trec degetele deasupra buzelor pe care a îndrăznit să le sărute și cu toate că l-am refuzat, nu pot minții că nu eram pe punctul de a-i răspunde cu aceeași ardoare. Cum putea Mark să aibă un asemenea efect asupra mea și cum  de mi-am permis să mă simt astfel în brațele lui? Și cu cât îmi storc creierul cu atât mă lovesc de întrebări fără răspuns, căci fiecare gest pe care l-a făcut, fiecare cuvânt pe care l-a spus,  nu a făcut altceva decât să îmi reamintească de stăpânul visurilor mele, de Vincent. El e mort și totuși, o-i fi înnebunit de tot dar i-am simțit prezența, era acolo cu mine în fiecare pas de dans făcut alături de Mark, iar totul era la fel de perfect ca in acea seară și nu înțeleg cum e posibil ca el să îl poată imita cu atât de multă originalitate, reușind chiar să îmi transmită aceleași emoții, o avalanșă de emoții ce îmi strâng sufletul precum un ghem, emoții contradictorii cărora nu le pot face față și plâng, așa cum nu am mai făcut-o de mult, plâng si las ca toată frustrarea ce mă chinuie să îmi părăsească trupul prin picăturile sarate ce îmi umezesc obrajii, parcă fără nici un  rezultat. Mă așez pe pat și mă ridic din nou, convinsă să îl înfrunt și să îi cer explicații celui ce îmi confunde ideile adâncindu-mi mintea într-o ceață densă, pe care a-i putea să o tai cu cuțitul. Si nu apuc a pune mâna pe clanta ușii ca ma răzgândesc și îmi tarai picioarele în dreptul patului pe care nu îmi găsesc astâmpăr.

"Acel Mark care ti-a făcut rău, care te-a făcut să suferi, a murit în acel accident. Nici nu știu cum să îți explic. Ai incredere in mine, Sofia!"

Acestea au fost cuvintele lui, spuse cu mâna pe inimă când am îndreptat arma spre el,si am crezut că vroia doar sa mă înduplece să îi crut viața. O sămânță de adevar  zăcea ascunsă dincolo de acea frază pentru că el chiar părea a fi o altă persoană, după acel accident, o versiune ceva mai sensibilă și mai sufletista pe care nici Max, patrupedul ce îl aștepta cu botul pe labe să se întoarcă acasă, nu a recunoscut-o. Un bărbat care a încetat să ma mai lovească fizic si psihic, care a încercat doar să se apropie subtil de mine și a păstrat distanțele atunci când i-am cerut sa o facă și care mi-a salvat viata când eram pe punctul să ma predau în fața neputinței mele de a mai merge mai departe, sătulă ca altcineva să tragă sforile destinului  meu. M-a impiedicat să fac acel pas în interesul lui de a continua să se răzbune pe familia mea așa cum a jurat și cu toate astea am văzut în ochii  lui teamă, îngrijorare, stari inexplicabile pentru unul căruia nu i-a păsat niciodată de mine. Să fie acel Mark despre care Margaret mi-a povestit că nu a fost mereu fără suflet, doar că uitase că are unul atunci când fratele lui a murit de mâna tatalui meu?
Dar nici această teorie nu îmi oprește intensitatea vocilor din cap ce îmi susura în cor doar un singur nume și acela e Vincent și nicidecum a bărbatului care m-a privat de libertate.

Și cum eu nu am reușit să mă duc în fața celui ce mi-a provocat această stare nasoală, din mijlocul patului aștept ca ușa pe care o fixez de câteva minute bune sa se deschidă și să vină el la mine, trebuie să vină, nu de alta dar împărțim același dormitor, iar între timp îmi las capul  să cadă moale pe perna ce o țin strâns în brațe.