Combustia

*Capitolul 20*

E dimineaţă. Am avut o seară lungă. E atât de plăcut să mă trezesc lângă acest bărbat pe care îl iubesc. Stă lângă mine şi mă priveşte.

-Hei, te-ai trezit de mult?

-Suficient cât să văd cât eşti de frumoasă dimineaţa.

Ne ridicăm din pat şi merg să fac un duş, după care mergem în bucătărie.

-O să-mi placă mult să iau micul dejun cu tine în fiecare dimineaţă; spun şi îl sărut scurt pe buze.

Telefonul sună.

-Mesaj. Uită-te.

-îl ignor.

-Ari, citeşte-l. Nu contează.

-Citeşte-l tu.

Ia telefonul în mână şi expresia feţei i se schimbă.

-Ce se întâmplă?

-Alberto.

Îmi arată telefonul. E o poză cu Alberto, plin de sânge, cu mâna ruptă şi coordonatele locului unde se află. Ne urcăm în maşină şi mergem la locaţia indicată. În scurt timp ajungem.

-Alberto! strig şi alerg spre el să văd dacă mai este în viaţă. Ce s-a întâmplat cu tine? Haide, ridică-te. Cine ţi-a făcut asta?

În timp ce Mikel îl ajută, apare o maşină. Christian. Nu pot să cred! De ce?

-Ari, treci în maşină; strigă Mikel.

Christian iese din maşină şi începe să dea ordine oamenilor lui.

-Fata.

-Ari, în maşină!

Nu apuc să mă mişc pentru că unul din oamenii lui mă prinde şi mă duce spre maşina lor.

-Nu mă atinge nenorocitule!

-Dă-i drumul!

-Stai cuminte sau te împuşc!

-Dă-mi drumul, lasă-mă jos matahală!

-Pentru ce naiba toate astea?!

-Nu o veţi vedea din nou dacă nu mă plătiţi. Alberto a pierdut cursa. Mi-e dator. Şi dacă aţi întârziat o zi, o fac bucăti. E clar?

-O clipă. Nu ştiu despre ce vorbim.

-Ştiu metodele voastre, aşa că puteţi să vă grăbiţi.

-Dar am nevoie de ceva timp, te rog. O să sun la poliţie şi-o să le spun ceea ce faci.

-Atunci n-o vei mai revedea.

O, nu. Christian intră în maşină şi pornim. Cei doi rămân la locul faptei. Nu ştiu ce urmează să se întâmple, dar mi-e foarte frică.

Ajungem la o casă mare, iar Christian mă închide într-o cameră.

Ziua trece şi nu am cum să scap de aici, m-am gândit la tot ce se poate.