Dragoste La Limita Supraviețuirii

Lacrimile Cerului

Cerul plângea în același timp cu mine. Iar lumina se pregătea să iasă din întunericul nopții pentru a ne oferi o nouă zi pentru care încă nu eram pregătită. Mi-aș dori să rămân în liniștea nopții, ascultând picăturile de ploaie care lovesc cu putere fereastra, creând un sunet relaxant. Furtuna din inima mea era asemănătoare cu cea de afară, doar că furtuna de afară avea un scop benefic pentru omenire, în timp ce a mea nu făcea altceva decât să mă epuizeze. Simțurile mele erau atât de tocite de uzură, încât nu mai puteam discerne nimic din gândurile mele. Bărbatul care dormea în patul situat la câțiva metri de mine îmi permitea să-i aud respirația, care era lentă datorită somnului profund în care intrase. Îl observam cu atenție sporită, asemenea unei păsări de pradă. Cum a reușit să provoace atât de mult rău persoanelor din jurul său și totuși să poată dormi atât de liniștit? În timp ce eu mă aflam cufundată în liniștea nopții, mintea mea era inundată de gânduri complexe și interconectate, asemenea unui puzzle incomplet, ale cărui piese lipsă păreau imposibil de găsit. De ce dorea acest bărbat să-i devin soție? Putea avea orice femeie își dorea. Nu era un bărbat neplăcut, dimpotrivă, era un bărbat atrăgător și inteligent, dacă priveai din anumite perspective. Și tocmai din această cauză totul era atât de ciudat și complicat în mintea mea.

O ubuitura m-a determinat să-mi ridic privirea de la peisajul de la fereastră și să mă ridic în picioare, cu ochii ațintiți spre ușă.. O altă perturbare sonoră, urmată de zgomotul unor pahare sparte, răsună de undeva. Mi-am încălțat papucii cât se poate de silențios și am pășit discret, pentru a nu-l trezi pe gardianul închisorii mele. Am deschis ușa care, din fericire, nu a scos niciun sunet în timpul acțiunii, și m-am aventurat cu pași mici și sfioși spre scările care dădeau în salonul principal. Mă uitam cu ochii mari rotindu-i în toate direcțiile, zidurile păreau să șoptească secrete care voiau să se facă auzite în liniștea ce se așternuse, iar eu îmi doream să le ascult, dar tot ce auzisem fusese sunetul unor pași.... În fața mea, cu o privire care-mi îngheță sângele în vene, se afla femeia despre care presupusesem cu câteva ore în urmă că ar fi mama lui Marco. Așteptarea a fost nesfârșită, deoarece eram prea speriată să spun ceva, iar ea era prea ocupată să mă privească cu dispreț.
Dar nu mai dură mult căci vocea ei plină de empatie își făcu prezența.

- Ce cauți la ora asta aici? Cine ți-a dat voie să te plimbi prin casă singură?

- Eu... Am auzit niște sunete ciudate și am vrut să verific.

- DomnișoarăNu cred că este potrivit să-mi verifici casa. Te-aș ruga să nu te obișnuiești prea repede cu rolul de noră a acestei case. Pentru că așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Ai înțeles? Nu știu cine ești și cum ai reușit să-mi îmbrobodești fiul, dar voi afla asta. Hai, du-te în camera ta și nu mai face faleza pe aici, Nerușinată ce ești!

Gâtul mi se strânse spasmodic într-un suspin pe care cu greu îl reprimăm, ce credea această femeie, că eu i-am îmbrobodit fiul ca să ce? Să mă amenințe cu moartea și să mă oblige să mă căsătoresc cu el?. Am simțit o ușurare când m-am întors și am observat că doamna dispăruse în întunericul de pe coridor. Mi-am șters cu grijă transpirația de pe frunte și m-am îndreptat spre cameră, însă nu am reușit să parcurg mai mult de zece pași când, din întuneric, a apărut o siluetă masculină pe care am recunoscut-o Imediat, mi-am dat ochii peste cap, regretând decizia de a părăsi încăperea .

- Nu cred că este potrivit pentru tine să te aventurezi singură la ora asta prin casă.

Îmi ridică bărbia cu arătătorul, uitându-se atent la chipul meu. Am simțit un fior cum îmi străbătea corpul și, totuși, am ales să-i răspund cu o voce plină de curiozitate.
- Pe lângă faptul că m-ai obligat să mă căsătoresc cu tine și să locuiesc în această casă, mă mai și ții închisă între patru pereți?