Dragoste La Limita Supraviețuirii

Un Nou Început

Am simțit cum vântul îmi biciuia fața și frigul îmi pătrundea în oase. Mă deplasam pe străzi cu copilul în brațe, confuză și disperată. Nu aveam unde să mă duc, nu știam la cine să apelez. Resursele financiare pe care le-am acumulat discret erau suficiente pentru a asigura hrana copilului pentru o perioadă de două zile.
Vântul sufla cu putere, iar ploaia era iminentă. Mă uitam în jur, simțind disperarea crescând în mine. Nu eram sigură încotro să mă îndrept. Într-un moment de disperare, am zărit o toaletă publică. Nu era o soluție optimă, dar ne-ar fi oferit adăpost de ploaia iminentă. Traversez strada în grabă și închid ochii, rugându-mă ca ușa să nu fie închisă. După ce am bătut de câteva ori insistent la ușă, pentru a mă asigura că nu se află nimeni înăuntru, am apăsat cu teamă pe clanță. Ușa era deschisă, iar baia era mai curată și mai parfumată decât anticipam. Intru și închid ușa în urma mea, asigurându-mă că este încuiată corespunzător pentru a evita orice potențiale probleme în timpul șederii noastre.Mă sprijin de peretele rece, coborând ușor fără a face mișcări bruște care să deranjeze somnul copilului și îl strâng mai bine în brațele mele. Am cedat, deoarece lacrimile au început să-mi curgă șiroaie pe chipul rece, gândurile și îngrijorările îmi ocupaseră mintea.Nu știam ce voi face în continuare, unde voi merge și cum mă voi descurca. Nu am regretat decizia mea de a pleca de acasă. Cea mai bună soluție luată pe moment a fost să nu risc pierderea lui Edwin.Nu eram sigura de următorii pași, de destinație sau de modul în care voi face față situației. Nu regretam decizia de a pleca de acasă, deoarece era cea mai bună soluție în acel moment. Nu puteam risca să pierd custodia lui Edwin. Cu toate acestea, nu puteam rămâne pe străzi, trebuia să-i asigur un adăpost și hrană. Precipitațiile au început! Se auzeau picăturile lovind violent, iar vântul devenea tot mai puternic. Îmi permit să arunc o privire asupra minunii din brațele mele, cu lacrimi în ochi și îi așez mai bine păturica pe care o luasem în grabă înainte să ies din  casa .Aflată în profunzimea gândurilor mele, încercând să găsesc soluții, simțeam cum pleoapele îmi deveneau tot mai grele. Somnul mă cuprinsese și m-am lăsat în voia lui. Aveam nevoie de o pauză pentru a-mi limpezi mintea.
Nu știu cât timp am dormit, dar cu siguranță mi-a prins bine. Mi-a venit în minte o persoană la care aș putea... apela. Nu am mai comunicat cu ea de la înmormântarea surorii mele. Sper că nu și-a schimbat adresa sau că ne va ajuta. Nu am o relație prea strânsă cu verișoara mea. După ce mama a murit, nu am mai păstrat legătura cu rudele, abia dacă le mai țin minte. Gândurile mi-au fost întrerupte când Edwin a început să se foiască incomod în brațele mele. Un zâmbet mi s-a așternut pe față când ochii i s-au deschis și privirea lui mi-a fixat chipul.

- Mami Pișă ...

Ce noroc pe noi...

- Haide, domnule, sus! Uite, este chiar lângă noi.

După ce Edwin și-a îndeplinit necesitățile fiziologice și am scăpat de fețele somnoroase, Plecăm din baie, care ne-a oferit adăpost de furtuna de aseară, iar eu strâng mănuța care îmi va da putere.
Mai aveam doar o problemă: apartamentul verișoarei mele era în celălalt capăt al orașului, iar un taxi ne-ar fi cerut prea mult. Am parcurs mai mult de jumătate din oraș pentru a găsi un autobuz care se îndrepta spre zona respectivă. După trei ore de călătorie, am ajuns într-un cartier luxos, mai luxos decât îmi aminteam. Cartierul se schimbase considerabil de-a lungul anilor, îmbunătățindu-se vizibil. Spre deosebire de cartierul meu, unde anii estompaseră culorile caselor și gardurilor, acoperite de vopsea prea veche pentru a mai fi recunoscută, căutam repere care să mă ajute să-mi amintesc clădirea în care locuia Lexi. Mi-a luat ceva timp să-mi amintesc exact... Sosirea noastră în fața clădirii impresionante m-a determinat să mă opresc pentru câteva momente, ezitând, înainte de a căuta cu atenție numele lui Lexi pe interfon. După ce l-am găsit, am apăsat pe buton cu o oarecare teamă și nesiguranță, dar nu aveam altă opțiune. Copilul, care era deja flămând și obosit, își pierduse răbdarea și devenea tot mai agitat.
O voce familiară, dar ușor iritată, a început să se audă din interfon.
- Bună ziua! Cine este?
- Bună ziua! Lexi? Sunt eu, Riana.